Când Eminescu privea, la 1870, în Epigonii, zilele de-aur a scripturelor române și vedea poeți ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere…, Pann, finul Pepelei, cel isteț ca un proverb, se săvârșise din viață de 16 ani, în 1854, la vârsta de patru primăveri a viitorului mare poet.
„De aceea la 20 de ani, când compunea poemul Epigonii – spune Alex Ștefănescu –, lui Eminescu i se părea că autorul cu un potcap în cap (așa cum îl știa dintr-o gravură) și cu broșuri puse în vânzare în iarmaroace – Povestea vorbei, Spitalul amorului, De la lume adunate și iarăși la lume date etc. − aparține unui trecut îndepărtat. Factura popular-lăutărească a versurilor lui Anton Pann l-a încântat fără îndoială pe Eminescu, care a conceput una dintre cele mai originale și măgulitoare caracterizări din câte s-au făcut vreodată unui scriitor român: „cel isteț ca un proverb”.
Scotocind prin cultura muzicală și literară a primei jumătăți de secol XIX, Antonie Pantoleon-Petroveanu, pe numele său de la naștere, a lăsat posterității piese de rară încântare melodică, mărturii ale spiritului balcanic ce bântuia veacul, precum Bordeiaș, bordei, bordei, Mugur, mugurel, Unde-auz cucu cântând mărturisind: Crez că la mulți va aduce mirare pornirea mea spre a da prin tipar la lumină niște poezii ca acestea. Știut fiind însă la cei mai mulți din obște că aceste poezii de multă vreme avându-le manuscrise, unele adunate de la alții și altele chiar de mine compuse, mai tot dauna aveam silă de către prieteni, a le da izvoade, și cu aciasta mi se pricinuia zăticnire dela alte lucruri mai folositoare. Pentru ușurarea mea dar, și pentru a prietenilor mulțumire m-am îndemnat a le tipări.
Gheorghe Ucenescu, unul dintre discipolii săi, a lăsat mărturii despre întâlnirile din casa poetului Andrei Mureșanu din Brașov, la care participau Nicolae Bălcescu, Ion Brătianu, Gheorghe Magheru, Cezar Bolliac și Vasile Alecsandri, căutând cu toții o melodie potrivită pentru poemul „Un răsunet”, azi imn național, pe care a oferit-o, întru posteritate, iată, Anton Pann. George Călinescu consideră acest poem „Marseilleza română”, iar pe Anton Pann – „acel Rouget de Lisle român”, prin analogie cu Claude Joseph Rouget de Lisle, ofițerul francez care a compus Marseilleza, imnul Revoluției franceze de la 1789.
Pitoresc și plin de farmec portret al „finului Pepelei” este cel tușat de Iorga: Cântărețul de giumbușuri, lăutarul literar al petrecerilor, ghidușul de ietacuri, amorezatul care căuta la ferestruicele căsuțelor de mahala, prinzând ceasul când lipsește respectivul jupan, tovarășul ceasurilor de veselie ale preoților, dascălilor, țârcovnicilor, cărora li zice pe glas de psaltichie lucruri care fac parte din plăcuta slujba a Satanei.
Alții l-au socotit predecesorul lui Creangă, date fiind clasicismul, înțelepciunea și bunul-simț, erudiția și jovialitatea, aplecarea spre folclor, deși Anton Pann rămâne, înainte de toate, oricum l-am privi, un balcanic sadea. Poate că de aceea, apropierea de levantinul Caragiale, dacă tot privim comparativ, pare mai veridică, mai cu seamă prin tipologia creată.
La 1849, Pann, fiind greu bolnav de răceală, își face „Adiata” (testamentul) în versuri, începând astfel: Am fost prunc, mĕ vĕdui june/ Mai pe urmă și cărunt,/ Și acum vârsta mea să pune/ La cincĭ-decĭ și trei anĭ punct.
Își completează testamentul în 1854, anul morții și al îngropăciunii la Biserica Lucaci, din București: Aici s’a mutat cu jale,/ În cel mai din urmă an,/ Cel ce, în cărțile sale/ Sĕ subscrie Anton Pann./ Acum mâna-i încetéză,/ Ce la scris mereu ședea/ Nopți întregĭ nu mai lucréză,/ La lumină, cărți să dea./ Împlinindu-și datoria/ Și talantul ne-ngropând,/ Și-a făcut călătoria,/ Dând altor, în lume, rĕnd.
Încheiem aici, pentru că – zice Anton Pann – Orice lucru când e mai puțin e mai cu gust.
LINIA ÎNTÂI
