Aplaudacii…? Ei, poveste grea…N-o să vă vină să credeți, dar avem stringentă nevoie de aplaudaci, ba sunt chiar eminamente necesari lumii în care trăim. O lume în care totul este aranjat, fardat, pomădat ca să dea bine la imagine, la marele public, căci imaginea e totul, look-ul, cum se spune mai nou, de parcă în limba română nu ar exista sinonimul acestuia…Așa e românul snob, cosmopolit, precum a fost dintotdeauna.
Dacă în secolul trecut era de bonton să palavrești franțuzește, acuma este englezește. Și chiar dacă tineretul nostru nu mai știe să vorbească românește, nu se pune. Știe păsărește și… se compensează. E doar limba întregii Europe, dar ce spun eu, a Americii, a Australiei, ba chiar și chinezii, japonezii, după cum am văzut, vorbesc la întâlnirile oficiale tot în limba lui Shakespeare. Deci nu e o modă de luat în zeflemea, ba la o adică ne poate fi chiar foarte folositoare. Nu se știe niciodată…Hm!
Scuze pentru digresiune… Să revenim, așadar, la oile noastre. Precum spuneam, aplaudacii sunt prin excelență necesari. Păi, ia să facem un exercițiu de imaginație. Să presupunem că nu te duci la lansarea de carte anunțată pentru că nu-ți convine să fii de umplutură. OK… Atunci stai acasă și scrii. O cronică, un pamflet, o poezie, mă rog, ce-ți trece prin cap. Nu ai nevoie de aplaudaci pentru asta, ci doar de inspirație, nu!? Dar ia vorbește în fața unei săli goale!? Hmmm!? Cum e? Poți? Nu poți! În concluzie, am căzut de acord. Atunci ce faci? Aranjezi, desigur, să ai aplaudaci, care, culmea, și plătesc ca să poată aplauda. Vi se pare cumva anormal? Și mie! Adică e taman pe dos, nu!? În loc să fie plătiți pentru că rup din timpul lor, pe care altfel l-ar folosi în alte scopuri mult mai nobile poate și utile, tot aplaudacii sunt cei care plătesc o taxă anuală, modică e drept, pentru că au onoarea, nu-i așa, de-a aplauda…
A, scuze, era să uit un lucru foarte important de altfel. Da, din când în când citesc și ei : un poem, un catren, o schiță, un pamflet, ba chiar cei cu har câte o piesă de teatru. Deci au totuși răsplata aplauzelor, fiind aplaudați la rândul lor. Orgoliul le e mângâiat, vanitatea periată, s-au produs în public doar și, pe deasupra, au fost și aplaudați. Vi se pare un cerc vicios!? Și mie, desigur, dar asta e altă poveste. Poate o vom descâlci cândva. No comment!
Elena Neacșu
