să alerg, de dimineață până seara, prin poieni și peste ape.
Să mă bucur de roua dimineții, de răsărituri și de apusuri. Vreau și eu să simt bucuria zborului. Să privesc lumea și să nu mă mai satur privind-o, de la înălțimea cerului sau de la firul ierbii…
Da, vreau să fiu un fluture ascuns printre frunze și flori, de unde să privesc trecătorii, ca să le simt gândurile, să le împărtășesc bucuriile și tristețile.
Cât îmi doresc să fiu un fluture! Ce culoare să am? Nu știu… Poate alb, simbolul purității, sau poate albastru, culoarea cerului senin. Dar, galben? Cum ar fi să fiu un fluture galben? Doamne, și când m-aș așeza pe-o frunză verde…
Cum ar fi să pot săruta orice floare ieșită în cale? Să fiu desfătată de privirea unui trecător? Iar, dacă-mi place privitorul, să încep să dansez în fața ochilor lui. Adică, să-mi deschid larg aripile, pentru ca el să-mi poată admira frumusețea, apoi, înfiorată de intensitatea privirii lui, să mi le strâng la loc, ușor, cu mișcări gingașe. Când simt că se apropie și întinde mâna, pentru a mă cuprinde în palma lui, eu să-mi iau zborul. Așa, ca într-un dans nebun al dragostei, încercând, astfel, să-l fac să înțeleagă că eu mă tem de privirea lui, care mă arde și din cauza căreia aș putea să sufăr. Aleg, astfel, libertatea și zbor mai departe…
Doamne, cât aș vrea să fiu un fluture!
Elena Sîrghie
