Nu sunt o cunoscătoare profundă sau vreun specialist în ceea ce privește lumea occidentală și cea orientală sau cea democratică, respectiv cea totalitară. Știu anumite diferențe esențiale între aceste lumi, pe care, de obicei, le rezum la tipul instituțiilor și la modul de funcționare al acestora, la existența și garantarea drepturilor și libertăților cetățenești sau la modul de adoptare și respectare al legilor interne. Ceea ce permite funcționarea unui stat în ansamblul său…
Încercând să înțeleg cum funcționează aceste lumi, atât de diferite, îmi pun unele întrebări și caut răspunsuri. De exemplu, ce rol sau rost are un Minister al Virtuților și Prevenirii Viciilor, precum cel înființat de către talibani, odată cu preluarea puterii, în Afganistan? Să-i ferească pe cetățeni de vicii, veți zice! Și, probabil, aveți dreptate. De aceea, vrând să-i și demonstreze eficiența, au vărsat tot alcoolul lăsat în urmă de „coloniștii” americani și au decapitat până și manechinele din vitrine.
Apoi, mă întreb dacă și cum celelalte instituții tradiționale din celelalte state islamice, promovează emanciparea femeilor sau, dimpotrivă, discriminarea acestora. Ce să înțelegi când, în sfârșit, le permite accesul pe stadioane, dar le amenajează gradene separate de cele ale bărbaților? Sau când le acordă dreptul de a conduce mașini, dar le fabrică mașini speciale pentru că, înveșmântate de la vârful nasului până la vârful piciorului, să nu cumva să se abată de la strictele reguli vestimentare. Dar oare bărbații stau mai bine, când este vorba de drepturi și libertăți? Puțin probabil. Și atunci, nedumerită, încerc să înțeleg de ce în aceste țări nu protestează nimeni? De ce nu văd bărbați și femei, deopotrivă, înfășurați în drapelul țării, strigând din toată ființa lor: Libertate! Libertate! și iar Libertate!?
Să fie vorba despre faptul că în aceste regimuri, neinvidiate de nimeni, a contesta o lege este o problemă de viață și de moarte? Mai mult decât probabil. În lumea democratică, lucrurile stau cu totul altfel.
Aici putem contesta aproape orice și oricând. E drept, că nicio lege nu este perfectă. Este aproape imposibil să existe una care să nu fie considerată, de o parte a societății, dacă nu aberantă, cel puțin incompletă sau deficitară. Și, în acest caz, pentru ca statul să poată funcționa, s-a instituit principiul majorității. Dacă legea se adresează majorității și este acceptată de majoritate, ea trebui aplicată. În caz contrar, existând, evident, sancțiuni. Se poate însă să existe și situații în care o minoritate are dreptate. Și atunci care este modalitatea, calea, de a determina autoritățile să o schimbe sau, cel puțin, să o modifice? Evident, una civilizată. Cu argumente de necontestat. Fie și protestul, autorizat sau nu, dar să fie pașnic. Nu pornind cu drapelul țării în frunte, de parcă ne-am întoarce victorioși din cine știe ce război glorios, pentru apărarea gliei străbune, măturând totul în cale și purtând la buzunarul de la piept vreun cuțitaș bun pentru vremuri vitrege, cum ar fi nevoia de a deschide o conservă rătăcită și ea cine știe pe unde.
Așadar, în niciuna dintre aceste lumi nu este ușor de trăit. Dar, până la urmă, este treaba fiecărui stat cum își gestionează momentele de criză sau de pace. Ce legi adoptă și ce sancțiuni aplică pentru nerespectarea acestora. Dacă permit dispense sau derogări de la lege și care sunt aceste cazuri speciale. Eu însă, dacă vreau să trec, ca cetățean străin, hotarul unei țări, am obligația să mă informez despre legile aflate în vigoare în statul respectiv, de la cele rutiere până la cele sanitare. A le cunoaște și a le aplica înseamnă a arăta respectul cuvenit pentru țara de ale cărei servicii urmează să beneficiez. Mai ales când ești numărul 1 al unei „lumi”, fie ea a modei, a sportului sau a muzicii. Altfel, este vorba de aroganță și dispreț. Așa funcționează lumea contemporană!
Prof. Elena Sîrghie
