Încăperea cufundată în întuneric, închide în ea un aer pustiu și tăcut. Firave raze de lună își găsesc cu anevoie drum prin perdelele trase, alunecând pe masa ovală. Orologiul prins în perete bătu aproape miezul nopții. Când ciocănelul de alamă se izbi a douăsprezecea oară de cadranul orelor, ușa încăperii se deschise. O siluetă neagră îi trecu pragul. Pe dibuite, mâna se întinse spre comutator și o lumină difuză inundă camera. Bărbatul își dezbrăcă paltonul, agățându-l neglijent în cuier, și se îndreptă spre șemineu. Aprinse lemnele, veghind ca focul să se întețească viguros. Flăcările roșiatice cuprinseră în vâlvătăi scoarța lemnului de frasin, împrăștiind o căldură îmbietoare.
Lângă șemineul aprins, bărbatul se așeză într-un fotoliu îmbrăcat în piele, ținând în mână un pahar de whisky fin. Luă o înghițitură, adâncindu-și privirea în dansul flăcărilor. Pe chipul lui alunecară umbrele plopilor înalți, din spatele casei, unduindu-se în bătaia vântului.
Lovit de timp/ Sertarul biroului se deschise brusc. / Înaripate, ideile zburară spre tavanul îmbâcsit de fum de trabuc. / Rotindu-se în cercuri / Își strânseră inelele pe trupul încovoiat/ În care scânteia vieții era pe cale să se stingă.
Bărbatul duse paharul cu whisky la buze. Inspiră adânc parfumul amețitor și sorbi cu lăcomie.
„La ce te gândești?”, îl întrebară, într-un glas, brațele fotoliului, simțind greutatea apăsătoare a gândurilor.
„Cine sunt eu?”… Sau poate sunt o amforă / Cu fundul spart, din care curge potopul. / Simt cum pe frunte s-a împotmolit arca lui Noe. / Nu mai găsesc porumbelul alb / Să-mi poarte verde ramura de măslin. / Croncăniturile corbului m-au asurzit.
„Încearcă să auzi aerul”, tremură vocea pereților.
Bărbatul își încordă auzul. Aerul vâjâi ca o plesnitură de bici pe după urechi. Un icnet dureros scăpă din piept, în timp ce ochii i se închideau sub presiunea curenților.
„Un mort frumos, cu ochii vii ce scânteie-n afară”, îi susură batjocoritor aerul.
„Cine sunt eu?”, îngăimă bărbatul.
Podeaua se cutremură, bucăți din parchet țâșniră în tavan. Mori uriașe de vânt smulseră din țâțâni ferestrele și se opriră deasupra fotoliului în care stătea bărbatul. Elicele încă se mai învârteau când el auzi în surdină: „Unde-i Sancho? Ce-ai făcut cu Sancho? Aceasta este o luptă pe care n-o poți duce singur”. Bărbatul încercă să-și amintească. Numele îi suna atât de familiar!
„Am cunoscut cândva un om: mic de statură, se pierdea adesea printre firele de nisip ce împleteau drumul spre El Dorado. Cu el am încercat să merg spre lumină, dar pântecul lui voluminos a blocat strălucirea soarelui. Și, da, țin minte că am scos sabia și am spintecat întunericul. Dar tot nu mi-am recăpătat vederea”.
„N-ai știut cum să privești”, sâsâiră morile de vânt.
Ochiul e un ochean întors. / Ia batista râurilor și șterge sticla cerului / La poalele munților odihnește lumea / Răsucită-n măruntaiele pământului / Și totul se naște pe dos.
„Ai înțeles, MO?”
Bărbatul dădu din cap:
„Eu sunt MO. Întotdeauna MO”.
„Mooo!…, Mooo!…”
„Cine e?”, întrebă tresărind, auzindu-se strigat, dar nevăzând pe nimeni.
„Ecoul… Ecoul…”, primi răspunsul. „Ecoul pietrei pe care au căzut, sfărâmându-se în puzderie de embrioni extrauterini, semințele Cuvântului lui Dumnezeu.
„Fotoliul acesta e o piatră?”, întrebă bărbatul, pipăind locul pe care ședea.
„Da, da”, strigă Ecoul. „E piatră, e piatră de hotar din care te vei naște, dacă-ți ceri dreptul la timp”.
„Nu pot să-l cer”, îngăimă bărbatul. „Covorul vremelniciei se întinde prea lat în fața mea. Nu-i pot cuprinde nicio margine, iar privirile mele se îneacă în albia necuvintelor”.
„Atunci joacă, joacă!”, țipă Ecoul.
Bărbatul se ridică din fotoliu, simțind cum tavanul se apropie de creștetul capului. Arcadele crenelurilor se iviră din interstații de timp, iar MO, privind în jos, conștientiză înălțimea turnului său de fildeș.
„Voi cădea”, se înspăimântă MO. „Și voi fi zdrobit. Doar dacă aș fi avut pălăria cu mine… Nu mi-ar mai fi fost teamă de cădere”.
„Joacă, joacă!”, repetă amenințătoare vocea Ecoului.
Suspendat ca un paianjen în aer, MO se învârti, lovindu-și călcâiele, bătând ciuleandra… Unu, doi, trei… și o sută, și o mie, până ce, amețit, creierul se răsuci în idei.
„Doar dacă aș fi avut pălăria”, îngăimă MO, obosit și oprindu-se din jucat. „Nu am avut bogății, nu am avut familie. Tot ce am avut a fost prezența unei pălării pe creștetul capului”. Fruntea bărbatului se încruntă. În zilele de astăzi nu-și mai aducea aminte de multe lucruri. Ca, de exemplu, cât face o lebădă albă și o lebădă neagră.
„Un poet mut”, pufni, ironic, pălăria pierdută.
„Da”, șopti MO. „Mi-aș fi adus aminte, dacă te-aș fi avut pe cap. Sunt atât de neputincios fără tine! Unde ești, draga mea pălărie? Unde ești, cu borurile tale vechi, cu tot?”
„La izvor, la izvor”, veni răspunsul. „Dincolo de apa Lethe, pe sub umbrele Aheronului, trecând Stixul, pe sub bolovanul lui Sisif, se deșiră ața croielii, ieșind din labirintul Minotaurului. Și ața curge ghem, în fuioare încâlcite, strângându-se în pălăria ce a înghițit elefantul Micului Prinț”.
MO se lumină la față.
„Da, acum știu unde te-am uitat. Ai fost tot timpul ascunsă printre firele de păr, păscând ninsoarea de pe culmile creștetului cărunt”.
Mâinile lui MO se întinseră grăbite spre creștetul capului, greblând cu degetele firele de păr, până ce pălăria din pânză aurie fu scoasă la suprafață.
„MO a ieșit din peșteră”, șușotiră alarmate cărțile din bibliotecă. „Acum ține în mâini Adevărul”.
„Păcat, păcat, păcat de moarte”, se tânguiră tablourile, înșiruite ca niște picturi rupestre de-a lungul pereților. Orologiul bătu ceasurile cinci. De dincolo de dealuri, izbiră în sticla ferestrei cele dintâi raze firave de lumină. Cucurigul zorilor răsună sub streșinile casei ce ascundea în cochilia încăperii melcul auzului lui MO. Bărbatul tresări când simți umbrele nopții topindu-se pe fruntea-i înfierbântată, eliberând nașterea zilei. Ca un gălbenuș proaspăt, gelatinos, Soarele alunecă pe pălărie, orbindu-l pe MO cu strălucirea sa.
„Cine sunt eu?”
„Mooo…, Mooo…”, îi dădu răspuns Ecoul.
„A fi MO sau a nu fi MO…, aceasta-i întrebarea!”
„Vei găsi răspunsul în oglinda soarelui ce atârnă de catapeteasma lumii. Cuvântul a fost scrijelit acolo de mâna dulgherului divin”.
MO își înfipse adânc privirea în întunericul din pălăria pe care o ținea în mâini, pe fundul căreia distinse un fir strălucitor de apă, sfârâind ca pe o vatră încinsă.
„Nu citi, MO! Țipară înfuriate cărțile. „Nu citi!”
Dar MO primise deja Cuvântul.
„Acum știu…”, îngăimă el. „Acum știu”. Lumea asta e pe dos / Toate merg cu susu’-n jos. / Puțini suie, mulți coboară / Unul macină la moară. / Numai poetul, ca păsări ce zboară, / Trece peste infinitatea timpului și peste nemărginirea spațiului, / Urcând ca-ntr-o visare / Setea muntelui de sare / Din care mersul cârdului de cerbi / A gonit mistrețul cu colți de argint, / Până-n săgeata vânătorului. / În mintea mea, tremură nenăscuții oameni / Din cenușa oaselor de străbuni, / Iar eu mă nasc în cunoaștere de sine / Ca pasărea Phoenix din focu-i de jar, / Căci Mo este citit în catastiful Domnului / Cu literele de-a-ndoaselea, scrijelit.
Înfuriate, cărțile se aruncară de pe rafturi. Istoria civilizației antice îl izbi pe MO în ceafă, cu furia războiului troian. Călcâiul lui Ahile prinse a sângera, iar MO căzu la pământ, împleticindu-se. Filosofia orientală își aruncă vălurile Mayei deasupra ochilor înroșiți. Pe suflet căzu grea Utopia, sfărâmând baierele simțirii. Picioarele, încolăcite în fierul hesiodic, se împiedicară de timp. Mâinile ce încă strângeau între degete pălăria fură mușcate de dinții Principelui, care râse batjocoritor: „scopul scuză mijloacele”. Pălăria îi scăpă dintre degete, înghițită de balena lui Iona. MO prinse a lăcrima, simțindu-și inima sfărâmată de acordurile unei divine comedii, ale cărei versete fatidice acoperiră bătăile însuflețirii:
„Părăsiți orice speranță / Voi, cei care intrați aici!”.
„Mooo!… Mooo!…” îl strigă Ecoul.
Dar MO se strângea tot mai mult în sine, pe muchea de început a Increatului.
„N-am fost decât un bărbat cu pălărie…”, purtă mai departe Ecoul taina ultimelor cuvinte.
Andreea Smedescu
