Bunicii și străbunicii noștri au fost plugari știutori de carte (I)

ALEGEȚI-VĂ CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA!

Domnule Zorzoliu, de-a lungul istoriei, cu mici excepții, marii oameni de știință și de cultură ai României n-au avut urmași de sânge de calibrul și genialitatea lor. Tatăl domniei-voastre a fost un fenomen cultural, lăsând județului Olt, României, dar și universalității,  atâtea și atâtea  valori legate de istoria acestui județ și acestei țări. Valori legate de spiritualitatea și de tradițiile noastre străvechi, de pictură, de arheologie de acea știință a tracologiei, de poezie și cugetare, încât specialiștii noștri din Olt și de aiurea sunt puțin depășiți și încurcați de plurivalența și încărcătura moștenirii lăsate în administrarea generațiilor viitoare.

Este o întrebare cu mare încărcătură emoțională, care necesită un răspuns greu de formulat, în ceea ce mă privește. Pentru întreaga familie, tatăl meu nu a fost numai un fenomen cultural. A fost, în primul rând, un părinte modest, care nu ne-a copleșit niciodată cu genialitatea lui. În schimb, el a fost pentru noi un model de dăruire în muncă, în tot ce a întreprins în zona istoriei, arheologiei, picturii, poeziei, muzeografiei, românismului curat.

A fost un model cultural și științific, dar și un simplu gospodar la casa lui, un bun administrator al familiei sale. Ne-a transmis întotdeauna acel suflu de autodepășire, despre care nu pot spune că a fost un handicap pentru noi, dar în ceea ce ne privește, pe mine, pe fratele și sora mea, tatăl nostru a fost o țintă greu de atins. Ne spunea mereu cu acea simplitate clasică: „Vedeți ce faceți astăzi, ca să nu irosiți timpul, pentru ca – mai târziu – să constatați cu uimire că ați făcut umbră pământului degeaba!”

Îmi permit să vorbesc în numele surorii mele mai mare, Iana Mihaela (Lili) și în numele fratelui meu geamăn, Gabriel Daniel, deoarece Tata nu ne-a fost doar părinte de sânge, ci și părinte spiritual. Ne-a fost profesor, dascăl de școală, și nu ne-a menajat niciodată, în ceea ce privește învățătura pe care ne-o transmitea atât nouă, cât și celorlalți colegi de clasă… Ne spunea cu o asprime ușor disimulată: „Ori învățați carte, ori munciți pe ogoarele patriei, ca să vă câștigați o pâine cinstită, așa cum fac majoritatea copiilor familiilor sărace… Alegeți-vă Calea, Adevărul și Viața.”

Acest lucru îl consider genial la Tata, adică  spiritul lui de țăran educat în cultul muncii pământului. Mai târziu, atât eu cât și fratele meu geamăn, ne-am ales profesii legate de viața țăranului. Eu am ajuns inginer zootehnist, absolvent cu media 10, fratele Gabriel Daniel a terminat medicina veterinară și farmacia umană (două facultăți la zi), iar sora noastră a absolvit Dreptul, după ce a făcut și ea doi ani la Institutul Agronomic „Nicolae Bălcescu” din București. Trebuie să vă spun că sora mea are și studii de artă plastică, pe care le-a făcut, înrâurită fiind de Tatăl nostru.

Tatăl nostru a fost genial, pentru că ne-a lăsat nouă decizia alegerii unei profesii în viață, însă ne-a educat în spiritul dreptății și al muncii pământului, determinându-ne să iubim țăranul și roadele muncii lui.

Noi nu ne-am considerat niciodată fiii unui geniu, ci – pur și simplu – fii de țărani, fiindcă bunicii și străbunicii noștri au fost plugari, știutori de carte. Și noi ne-am considerat întotdeauna țărani.

Nu pot să contest că tata a avut o undă a geniului, însă las asta pe seama specialiștilor care cred că se vor apleca asupra operei lui. Atunci când intra în atelierul lui de creație (o cameră din locuința noastră construită de el), părea un zeu coborât pe pământ, pentru a elogia, prin pictură, țăranul român din Câmpia Boianului, universul mirific și îndumnezeirea acestuia. La fel și Mama, când intra în bucătăria ei, noi simțeam că suntem în preajma unui geniu culinar. Mama (Dumnezeu s-o ierte, că s-a stins la doar 48 de ani), avea multe rețete culinare venite din străvechime, dar – mai ales – avea un meșteșug la prepararea unor prăjituri, greu să-l egaleze cineva. Deținea o infinitate de secrete și tehnologii, încât prepararea acelor bunătăți ținea de o anumită vrajă și alchimie, care mă fascinează și astăzi când îmi aduc aminte.

În fața șevaletului, Tata părea un Demiurg, pe care noi copiii îl simțeam ca pe o entitate aparte, în preajma căreia nu puteai să stai prea mult. Pentru că Tata se interioriza în așa măsură, încât, la un moment dat vorbea doar cu culorile și cu pânza. Noi nu existam pentru el, decât atunci când se rupea vraja… Părea că vorbește singur și nouă ni se părea ciudat acest lucru…

Atunci, în acele momente, trebuia să te simți și să pleci, pentru că el se afla între Dumnezeu și arta sa. Când părăsea atelierul, lua lucrarea de pe șevalet și își chema copiii și soția, spunându-ne cu umilință și modestie:  „Haideți să vedeți și voi… Vă place au ba, această lucrare?” Atunci simțeai geniul lui creator, dar și generozitatea lui, aceea de a ne cere părerea despre tablourile sale…

De la el am învățat ce înseamnă opera de artă. S-a întâmplat, de câteva ori, grație perfecționismului său, pe care ni l-a insuflat și nouă, în calitatea lui de profesor de desen, să ne permitem unele critici asupra picturilor sale. Lucru care nu s-a repetat prea de multe ori, pentru că, imediat după observațiile noastre, Tata refăcea acele picturi, le dădea alt sens, le repicta, iar pe unele chiar le distrugea… Dovadă că avea onestitate pentru noi și ținea cont de criticile noastre. Atunci, el devenea Om, Pământean și ne băga în seamă. Apoi iar – între Dumnezeu și arta sa… Punea, pe pânză, tot ce avea mai bun în mintea și inima sa… Și ne chema: „Dar asta vă place?” Noi nu mai ziceam nici pâsss… Cum să-l contrazici pe Tata de două ori la rând? Era o impietate…

Tot ce a lăsat Tata moștenire, pictură, muzică, poezie, istorie, muzee, vorbe de duh etc. nu ne aparține nouă, copiilor lui, ci tuturor românilor, țării sale, pe care a iubit-o până la transfigurare. Așa cum spunea Enăchiță Văcărescu:  „…las vouă moștenire, creșterea limbii românești și-a patriei cinstire.”

Era de-o generozitate ieșită din comun. Când dăruia ceva, avea în cap preceptul biblic: „Ești cât dăruiești!” Se despărțea foarte ușor de o lucrare și i-o dădea celui care-o dorea și care știa să aprecieze arta. De multe ori se înșela asupra onestității și capacității de înțelegere a artei din partea celui care primea lucrarea în dar, însă el o dădea cu inima bună, încredințat că o dă pe mâini bune și că acel tablou va sta la loc de cinste de-a lungul generațiilor.

DE LA TATĂL NOSTRU, AM ÎNVĂȚAT SĂ IUBIM ARTA ȘI CULTURA

Concret, ce v-a rămas din spiritul și măiestria tatălui dumneavoastră?

Am moștenit și noi, copiii lui,  o părticică din spiritul și arta lui: eu scriu poezii și povești pentru copii, elaborez lucrări de cercetare în domeniul nutriției animale, chiar am brevete de inventator. Sunt președintele Filialei Olt a Societății de Istorie și Retrologie Agrară din România. Fratele meu pictează Biserici, iar sora mea a absolvit și cursuri de restaurator de carte veche și, așa cum v-am mai spus, are și studii de artă plastică. Amândoi, eu și fratele meu, avem și Școala Populară de Artă, secția pictură. De la Tatăl nostru, am învățat să iubim arta și cultura, dar nu avem îndrăzneala să spunem vreunul dintre noi că facem acest lucru la nivelul la care ajunsese Tata.

Dumitru SÂRGHIE

CONTINUARE ÎN NUMĂRUL VIITOR