Mă trezesc în tânguirea clopotelor bisericii de peste drum.
Privesc prin geamul ferestrei. Nu este zi, încă, dar nici noapte profundă. Noaptea începe să se destrame ușor, iar ziua se zbate să-i ia locul. E o atmosferă magică la întâlnirea zilei cu noaptea, când luminile orașului încă nu s-au stins. Noaptea s-a întâlnit cu ziua și mai stau de vorbă… Pare că semnează un proces-verbal de predare-primire, prin care noaptea îi încredințează zilei omenirea cu visurile și speranțele ei.
Clopotele continuă tânguirea. Îmi dau seama că bătăile clopotelor bisericii sunt precum bătăile inimii oricărui muritor. Ceea ce ține sufletul este credința. Ceea ce ține trupul sunt bătăile inimii. Când inima încetează să mai bată, trecem în altă lume. Când încetăm să mai credem în ceva sau în cineva, murim… puțin câte puțin.
În biserică a început slujba. Se aduce slavă Celui de Sus, pentru o nouă zi. Mă cuprinde o stare de beatitudine interioară, de liniște, de speranță. Se zice că astăzi este o Zi Sfântă, când se deschid Cerurile și se împlinesc dorințele. Mi le aștern și eu pe-ale mele pe o bucată de hârtie albă și o așez pe pervazul ferestrei, aproape de lumina zilei și a Divinității. O sprijin, ca să nu cadă, cu iconița mică de lemn a Arhanghelului Mihail. Stă cuminte o vreme, părând că îmi mijlocește gândurile cu Dumnezeu. Apoi alunecă ușor…Zâmbesc și îmi zic, în sinea mea, că Dumnezeu vrea să-mi dea un semn, să-mi spună ceva. Cuprind iconița între palme și o apropii de chipul meu. Simt o atingere diafană, ca un sărut pur și tandru.
S-a luminat de-a binelea și afară, și în sufletul meu și bucuria îmi inundă sufletul. Cât adevăr există în vorba aceea că, dacă n-ar fi întunericul, nu am ști să prețuim lumina… Nu am ști să ne bucurăm de viață dacă, din când în când, nu ar trebui să depășim un obstacol mai mare sau mai mic. Credința adevărată ne dă puterea să mergem mai departe, atunci când viața ne îngenunchează. Știm să ne bucurăm, tocmai pentru că am plâns cândva…
Ce frumos zicea cineva: ,,Dacă nu știi cum plânge o vioară, n-ai să știi niciodată cum cântă o inimă”.
Nu putem decât să mulțumim lui Dumnezeu și pentru lumină și pentru întuneric…
Prof. Elena Sîrghie
