E. C. COSTEA – Interacțiuni cu lumea, diacritice. Editura HOFFMAN 2025.
S-a supărat și a plecat din România, dar, s-a izbit de viață ca oceanul de stănci. Când a plecat din țară, avea sufletul mai greu decât geamantanul. Poartă permanent chinul și nostalgia unui veșnic dor de libertate. Se găsește într-o stare de agitație amețitoare și are mobilitatea singurului metal lichid. Este rece ca orice metal, însă, cu o afecțiune selectivă. Adeziunea și admirația pentru DUMNEZEU sunt năucitoare.
Are mult curaj. Poate exagerează când spune că, nu-i este nici frică atlantică, dar nici frică de frig siberian. Probabil, este o aluzie la sacrificiul mamei ca să-și apere puiul. Manifestă aceeași exigență exagerată în raport cu nealinierea femeilor cu bărbații, și, invers. Un mic reproș ar putea fi, pentru alunecarea unor cuvinte grele. Își asumă fraze care derulează o duritate extremă, cu limbaj colorat, cu acuzații grave și umor sinistru.
Reprezintă contrastul dintre apariția non-conformistă și strălucirea convingerilor personale. Farmecul unui calm aparent provoacă o febră în clocot. Ar vrea, ca atunci când scrie, să izvorască o liniște odihnitoare. Vibrează ca o coardă sensibilă, bine întinsă, a unui instrument muzical. E chinuitoare neliniștea că și-a pierdut norocul, sau, că și-a ratat destinul. Știe că aspirațiile spre ideal sunt intangibile și destructurabile. Aleargă mereu să facă orice. Elogiază la superlativ credința străbunilor, care ne înnobilează inima. Scrie și face descrieri scurte, cu observații tulburătoare. Scrierile proprii presupun o consecvență autoritară cu propria persoană, cu trăirile zbuciumate. Se refugiază și scrie , nu pe caiet, ci pe ecranul telefonului. A scris, ca să alarmeze lipsa credinței din sufletele noastre. Vrea să ridiculizeze acea lume nedreaptă, falsă sau coruptă. Nu se consideră o excepție, și, își judecă exact valoarea.
Debitează multe, dar, își asumă riscul suferinței prin strivire. Consideră lăcomia și selectivitatea ca fiind două chestiuni cu sensuri contrare. Conținutul unor însemnări zilnice din momente nefericite, seamănă cu o prăpastie înfiorătoare. Nu de puține ori, frazarea devine incisivă, vitriolantă, acuzatoare. Probabil, există dorința ca rezultatul să fie unul liniștitor, dar nu e. Câteodată, constatările făcute înseamnă neputință și disperare, într-o lume care se automutilează. Așa se explică de ce, atunci, are sufletul răvășit și privirea spre cer. Călătorește real sau imaginar, cu gândul spre altă lume. De la volanul mașinii , lumea se vede altfel decât din avion. Viteza amețește, însă, nu i-a lipsit niciodată independența și curajul.
Are convingerea că SINGURĂTATEA este vindecătoare. Simte de la distanță orice intenție ostilă. N-are prejudecăți și protestează violent, cu vehemență verbală sau scriptică. Ca orice muritor, are multe aspirații neîmplinite; aspirații ce se destramă ușor și se refac greu, fără împlinire. Rămâne o tristețe ascunsă și amară, care devine clocotitoare în propoziții scurte. Cuvintele ard, atunci când sufletul este devorat de un foc ascuns în interior. Pentru vibrațiile și emoțiile din jur , are un simț aparte. Aproape toți suferim de patima găsirii adevărului și suntem veșnic în căutarea lui.
Regretabil e, dar rămâne în limita unui normal relativ, că, verbul folosit devine uneori iritabil. Șantierul scrisului își are regulile lui. Dezarticularea poate fi opțională, și nu obligatorie. Efervescența nebuniei, cantonată pe continentul european, cutremură ființele religioase. Cartea este strigătul disperat al unei epoci care și-a rupt echilibrul fragil. Sunt enunțate multe dintre întrebările ce ne chinuie existența. Lectura cărții nu oferă un consum agreabil tuturor, deoarece are un stil aparte și o adresare selectivă, pentru cunoștințe, rude, prieteni (și neprieteni). Religia, credința, întinde o mână de ajutor omului obosit, descurajat, singur, dezarmat de orice speranță atunci când el se simte inutil și părăsit. O dezintoxicare își dorește oricine. Taina fermentației cristice rămâne invizibilă.
Căutarea soluțiilor pentru păstrarea echilibrului, tulbură și zdruncină existența umană. Indiferența, ar fi, soluția favorabilă. O indiferență asumată se poate transforma în dispreț. Disprețul germinează tăcere, care nu durează mult. Durează puțin, deoarece lava verbală erupe. Atunci, se autosuportă când vorbește mult, și uită să se mai oprească. Încearcă să pună frână, dacă sinceritatea devine plictisitoare. Dar, e foarte real că , viața ne oferă tuturor condiții inegale. Acel , NIMIC FĂRĂ DUMNEZEU, aduce speranța unui minim de echilibru, când provizoratul rămâne un blestem. Rostogolirea blestemului poate fi inevitabilă. Există versiunea conform căreia, consecințele nerespectării ordinii universale, vor fi apocaliptice. De ce? De ce o asemenea pedeapsă pentru toți?
Crede că merită orice sacrificiu terestru, pentru aureola CREATORULUI. Se împotrivește cu încăpățânare unor curente care te umilesc prin obligarea la tăcere forțată. În lumina creației se explică tot, și, totul pare să devină neexplicabil. Bineînțeles că vorbele scrise sau rostite se transformă într-un peisaj decorativ. În lipsa altor variante, este obligatoriu să te consolezi și să te ajuți singur. Cu, sau fără spirit de conservare, ne consumăm ca niște lumânări aprinse; aici, în România sau oriunde, de exemplu la Manchester sau la Maracheș.
Teodor Nedelea
Trăiește și savurează ,,extremitățile infinitului albastru”!