Ion Caramitru crede că Regele era singurul în măsură să instaureze moralitatea în societate și vorbește despre toxicitatea „comuniștilor cu haina întoarsă” și a securiștilor intrați în afaceri.
„Jumătate lord”, așa cum el însuși spune, directorul Teatrului Național București nu și-a pierdut reflexele de om implicat „în treburile cetății”, chiar dacă astăzi se ține departe de politică. Ion Caramitru observă atent cam tot ce se întâmplă în societatea românească, judecă la rece lucrurile și pune diagnostice corecte.
Numai că, spre deosebire de ale altora, diagnosticele sale vizează cauzele, iar nu efectele neajunsurilor post-tranziție. Direct în exprimare, ca orice român de la sud de Dunăre, Ion Caramitru nu abdică de la principiile politice ale țărăniștilor al căror ministru a fost vreme de patru ani – reîntoarcerea la monarhie și respectul față de Dumnezeu.
Legându-ne de cel din urmă principiu amintit, îi urăm „La mulți ani!” cu prilejul Sărbătorii Sfântului Ioan Botezătorul și „îi dăm cuvântul” în rândurile de mai jos.
Carte de vizită
– S-a născut la 11 martie 1942, la București.
– A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” (1964).
– Este Directorul Teatrului Național București.
– A fost decorat de Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii și Irlandei de Nord cu titlul de Ofițer de Onoare al Ordinului Imperiului Britanic pentru activitatea culturală româno-britanică.
– A primit distincția de Cavaler al Ordinului Literelor și Artelor în Franța.
„E o spaimă metafizică față de ziua de mâine”
„Adevărul”: Domnule Caramitru, din biografia dumneavoastră reiese că sunteți „jumătate lord”. Povestiți-ne cum stau lucrurile…
Ion Caramitru: Ordinului Imperiului Britanic, cu care am fost decorat, este un ordin înființat de Regele George al V-lea, în anul 1905. A fost creat pentru servicii deosebite aduse Imperiului Britanic în toate domeniile. Cei care îl primesc capătă și titlul de lord, titlu care nu se transmite ereditar în acest caz. Numai cei care sunt născuți lorzi pot transmite ereditar acest titlu. Marii actori britanici, precum Laurence Olivier, au dreptul să li se spună „sir”, dar odată cu moartea titlul se stinge. Numai că dacă nu ești englez nu poți lua titlul și ești doar „jumătate”, ca să zic așa. E cazul meu.
Oricum, dumneavoastră sunteți al românilor. Nu cred că Regina Marii Britanii are vreo șansă în sensul acesta…
Așa este. Nu știu ce șansă pot să-i acord eu, dar cred că ea și-a epuizat toate șansele… (n.a. râde)
A trecut mai bine de un an de la ultimul nostru dialog „La masa Adevărului”. În acest răstimp, s-a schimbat ceva în bine în România?
E o întrebare cu răspunsuri multiple. Mi-aduc aminte de două replici din piesele lui Marin Sorescu – „A treia țeapă” și „Răceala” – replici cu dublu sens. Cei trași în țeapă comentează vremurile, de Sus, iar unul îi spune celuilalt: „Știi cum e, plouă, plouă și de-odată se-nseninează!”. Iar cealaltă replică, mai spontană și mai subtilă, sună așa: „A fost rău-rău, dar s-ar putea să fie și mai bine.” Sensul lui „și mai bine” pote fi aici „și mai rău”. Acesta era limbajul esopic, cu dublu sens, al epocii de până în 1989. Prin urmare, dacă este să analizăm ce s-a întâmplat pe parcursul anului 2010, vedem că lucrurile au mers din ce în ce mai rău. Și răul ăsta a luat proporții cosmice la nivelul unor familii. În special aceia care au rămas în sistemul public trăiesc zile de coșmar. Reducerile de personal care s-au făcut, în speranța că va fi mai bine – apropo de replicile pe care le-am evocat -, ar trebui acum să ne dea perspectiva unor îmbunătățiri. Nu le văd… Anunțarea majorării salariilor bugetarilor cu 15% nu rezolvă problema pentru că, de fapt și de drept, salariile acestea nu s-au redus cu 25%, aritmetic, ci cu mult mai mult. Deci, majorarea de 15% nu rezolvă nici măcar 5% din cât s-a pierdut.
S-a invocat de către guvernanți situația excepțională la nivel mondial…
Putem urmări în istoria umanității perioadele de sacrificiu, cele de criză – se întâmplă și nu poți spune că este o noutate absolută ceea ce trăim acum.
Din nefericire, noi parcă ne-am obișnuit cu starea de criză…
Da. Suntem într-o criză permanentă. Șocul existențial pe care l-am trăit – și acest fapt se reproșează acum – este că în guvernarea trecută lucrurile au mers mai bine pentru buzunarul omului. Se câștiga mai bine, s-au mărit pensiile, salariile, lucrurile erau într-un trend pozitiv și deodată s-a tăiat totul. Din punctul acesta de vedere, există o spaimă, chiar metafizică, față de ziua de mâine. Românii au ajuns în situația de a face economii neașteptat de mari, acolo unde altădată nici nu se uitau.
Reducerile de personal care s-au făcut, în speranța că va fi mai bine, ar trebui acum să ne dea perspectiva unor îmbunătățiri. Nu le văd…
„Lumea a inundat teatrele”
Se simte criza și la teatru?
Pentru că prețurile sunt mici în continuare, lumea a inundat teatrele. În momentele de criză politică, în dictaturi, teatrul a fost întotdeauna cultivat.
Teatrul rămâne „o supapă” pentru români…
Exact. Poți lua teatrul și ca pe un barometru, ca pe un seismograf social. Afluența publicului sau interesul scăzut al acestuia vorbesc de la sine. Noi nu ne putem plânge din cauza crizei. Iată că, acum, veniturile proprii au crescut, dar trebuie să le vărsăm la buget. Nu le putem folosi pentru a premia oamenii de succes, oamenii care au atras publicul și care au muncit mai mult.
Ați avut și problema drepturilor de autor…
Asta a fost o chestiune care a lovit în salarizarea artiștilor, veniturile acestora reducându-se la jumătate. Dar, la bilanțul unui an de activitate, atunci când Teatrul pe care îl conduc a avut venituri proprii de circa 18% din „total general cheltuieli” – asta este foarte mult! – ar fi fost normal să-mi pot onora oamenii. Ei bine, nu am voie. Asta creează un lucru foarte periculos: oamenii nu se mai leagă sufletește și profesional de instituția de unde-și iau salariile. Toți vor să fugă spre altceva, întârzie la repetiții, nu vin, se îmbolnăvesc etc. Sunt tot felul de efecte colaterale ale acestei chestiuni, în domeniul pe care eu îl cunosc.
Ați fost ministru al Culturii vreme îndelungată și aveți experiență managerială. Nu cumva acest domeniu ar putea fi mai bine gestionat pe timp de criză?
E mai greu de imaginat ca ministrul Culturii să aibă reacții vehemente, atât timp cât hotărârile se iau solidar în guvern. Principiul guvernamental este acela că, dacă un ministru este împotriva unei decizii pe care premierul și ceilalți miniștri o iau împreună, trebuie să demisioneze. Eu am plecat, mi-am dat demisia de câteva ori. Glumesc spunând că „sunt cel mai demisionar ministru” din toate guvernele postdecembriste. Am avut patru demisii. Prima a fost anunțată verbal atunci când făcusem o gafă impardonabilă – cum se zice mai nou. În decembrie 1996, după ce depusesem jurământul, scrisesem o scrisoare ce a fost citită în piața centrală de la Belgrad, împotriva lui Miloșevici. Această scrisoare mi-o ceruse Adam Puslojici, un poet sârb prieten cu mine și cu Nichita Stănescu, care a fost la București la momentul Revoluției Române. El mi-a spus: „Bătrâne, scrie ceva, că lumea te știe la Belgrad! Noi suntem acum cu Miloșevici, așa cum erați voi cu Ceaușescu”. Am scris repede o filipică, iar a doua zi după ce s-a citit am primit un telefon de la un secretar de stat în Ministerul de Externe care m-a întrebat, ca și cum ar fi fost absurd, dacă am scris vreo scrisoare împotriva lui Miloșevici. Atunci am realizat ce gafă am făcut. Eram membru al unui guvern care avea relații diplomatice intacte cu Iugoslavia de atunci și nu aveam voie să mă exprim.
Atunci a fost prima oară când v-ați prezentat demisia…
Da, la următoarea ședință de guvern am anunțat că demisia mea stă la dispoziția premierului. Într-adevăr, a fost o greșeală, chiar dacă luarea mea de poziție era una normală. Era o circumstanță atenuantă prin faptul că eu nu eram politician de carieră și nu eram membru al niciunui partid politic. S-a vorbit despre acest lucru în guvern și s-a luat hotărârea de a se aștepta eventuale reacții de la Belgrad. N-a fost nicio reacție oficială din partea guvernului de acolo și lucrurile au rămas așa.
Poți lua teatrul și ca pe un barometru, ca pe un seismograf social. Afluența publicului sau interesul scăzut al acestuia vorbesc de la sine.
„E o falsă impresie că nu sunt bani pentru Cultură”
V-ați prezentat demisia de două ori din cauza bugetului alocat Culturii…
Le-am prezentat în disperare de cauză pentru că nu mă înțelegeam cu ceilalți… În 1999, cu domnul Radu Vasile – premier și cu domnul Remeș – ministru de Finanțe, bugetul pe care l-a primit Ministerul Culturii era la jumătate din ceea ce era necesar. Eu eram în plină activitate cu Programul Național de Restaurare a Monumentelor, program ce avea buget separat. Guvernul acceptase ideea că spațiul monumental trebuie ferit de fluctuațiile bugetare, iar în 1997 obținusem un buget de 30 de ori mai mare decât bugetul anului anterior. Am deschis 300 de șantiere față de 30 câte erau inițial. Multe dintre monumente erau în situații dramatice. Totul a mers bine până în 1999 când Remeș m-a liniștit că la rectificarea bugetară îmi dă jumătatea cealaltă din banii necesari. A trebuit să negociez cu toți constructorii care făcuseră contracte cu Ministerul Culturii pentru acest program. Ei au lucrat pe încredere, fiind încântați de faptul că eu mă achitam la zi de datorii. Se impusese acest principiu, iar constructorii au lucrat mai mult de șase luni pe datorie. Era vorba de sume mari de bani. O restaurare este de cinci ori mai scumpă decât o construcție nouă.
Prin urmare, domnul Remeș era să vă lase fără bani…
La rectificare, după ce trei zile la rând m-am dus la Ministerul de Finanțe și am negociat, mi s-a spus, cu o seară înainte de ședința de guvern, că totul va fi OK. M-am dus dimineața în ședința de guvern, fiecare avea pe masă bugetul repartizat și când colo, nu numai că nu-mi dădea nimic din ceea ce promisese, dar îmi luase și două miliarde de lei din ce economisisem din alte spații. Evident că am luat foc, evident că am făcut scandal. Raportul între miniștrii devenea absurd. Cum adică?! Mă minți cu o seară înainte?! Drept pentru care domnul Remeș sare în sus și spune: „Mai lasă-mă, domnule, cu Cultura dumitale! În vremuri de restriște, Cultura se oprește!” I-am spus: „Domnule ministru, două lucruri trebuie să vă spun – unu, că sunteți departe de adevăr, Cultura nu se oprește niciodată, eu mă opresc în acest moment și doi, vă promit că vă fac celebru cu această replică!” Am scris de mână demisia, am pus-o pe masa Guvernului, am luat mașina, m-am dus la Președinție, la domnul Constantinescu, am depus-o și acolo și am plecat acasă.
Și totul s-a rezolvat ca prin „minune”…
În opt zile au venit toți banii. Deci, încă o dată o spun: e o falsă impresie că nu sunt bani pentru Cultură. Atunci când se dau bani la Cultură putem spune că e vorba de un guvern echilibrat, normal, care știe că domeniul acesta nu este unul oarecare. Uitați-vă, însă, că întotdeauna s-a întâmplat așa – acest minister a fost monedă de schimb între membrii coaliției. Și lucru acesta nu e bun. A treia demisie a fost tot pe chestiunea banilor alocați Culturii, iar a patra a fost pe problema certificatelor de revoluționar. La inițiativa mea, Guvernul trimisese în Parlament un proiect de lege prin care se anulau aceste privilegii absurde. Dacă țineți minte, s-au făcut demonstrații, Dan Iosif s-a legat în lanțuri, a fost scandal mare. La patru dimineața am plecat din Guvern nu numai cu ideea că nu retragem proiectul de lege, dar că dăm o ordonanță de urgență a doua zi, la ora 12, pentru anularea privilegiilor.
Ca să aibă aplicabilitate imediată…
A doua zi la ora 12 când am intrat în clădirea Guvernului, am simțit imediat că ceva e în neregulă. Lumea închidea ușa când mă vedea, să nu discute cu mine. Am intrat în sala de ședințe. Pe masă era pus, în fața fiecărui scaun, proiectul de ordonanță, dar ceva în aer îmi spunea că nu e în regulă. Și a venit domnul prim-ministru Ciorbea să ne spună spășit că liderii partidelor s-au adunat și au considerat că „nu e cazul”. În momentul acela mi-am dat demisia, dar Victor Ciorbea a venit după mine și mi-a spus că nu mi-o primește și că va constitui o Comisie oficială, pe care s-o conduc eu, de modificare a legii din Parlament. Neadoptându-se ordonanța de urgență, a rămas în lucru legea și atunci am renunțat la speranța că voi reuși anularea privilegiilor. A plecat Ciorbea, cum bine știți, a venit Radu Vasile și a făcut praf guvernul, ca să nu spun mai mult decât atât.
Domnul Remeș sare în sus și spune: „Mai lasă-mă, domnule, cu Cultura dumitale! În vremuri de restriște, Cultura se oprește!”
„Ziariștii trebuie să aibă drepturi de autor”
Ați fost ministru într-o perioadă foarte dificilă. E mai greu acum decât atunci?
Sunt alte auspicii. Atunci problema era politică. PNȚCD-ul avea o pondere importantă, era la conducerea coaliției de guvernământ care era foarte largă. PD-ul a încercat și a reușit până la urmă să rupă coaliția și să compromită PNȚCD-ul. Țărăniștii n-au avut inspirația să organizeze alegeri anticipate și nici să-l demită de la Externe, prin primul ministru, pe Adrian Severin, după gafa uriașă pe care a făcut-o în Statele Unite când s-a opus vizitei lui acolo. Ar fi dat semnalul unui prim-ministru viguros. Nefăcând niciun gest și ținând ședințe de guvern nesfârșite, neavând curajul să semneze multe din deciziile guvernamentale a și enervat, a făcut ca PD-ul să plece de la guvernare, să compromită PNȚCD-ul și să ajungă la situația în care se află acum. Însă, eu am putut să rezolv probleme importante din domeniul Culturii. Aș spune, fără falsă modestie, că le-am rezolvat spectaculos. Vă dau câteva exemple: lista monumentelor înscrise la UNESCO în 1996 cuprindea opt unități de patrimoniu, mai precis mânăstirile pictate pe dinafară din Bucovina și mânăstirea Horezu. Le-am mai trimis 23 de dosare în 1997, iar în 1999 s-au aprobat 22, printre care Sighișoara și vestigiile dacice.
Ceea ce vedem astăzi la Sighișoara este și datorită includerii sale pe lista UNESCO…
Sigur, a intrat pe lista UNESCO și acest lucru a salvat Sighișoara de idioțenia pe care vroiau s-o facă Agathon și Năstase cu Parcul Dracula în inima orașului vechi. O tâmpenie cu interese economice foarte clare. La ora asta România are 30 de unități de patrimoniu. Al 31-lea nu a fost refuzat, ci amânat – e vorba de mânăstirea Neamțului – pentru că se construise în zona de protecție a monumentului un mini-hotel ce trebuia demolat. N-ai voie, la mai puțin de 100 de metri de un monument de talie mondială, să ai un hibrid construit acolo. Trebuia dărâmat motelul. Nu s-a dorit asta și a fost amânat proiectul. Deci, toate dosarele pe care le-am trimis, cu un record de viteză, în doi ani, au fost aprobate. Apoi, restaurarea „Coloanei fără sfârșit”, legislația muncii, banii pentru restaurările de monumente, apariția legii dreptului de autor și toate lucrurile care au intrat acolo, sunt mai mult sau mai puțin opera mea.
Acum nu se mai poate…
Păi, acum ați văzut ce s-a întâmplat… Legea dreptului de autor nu este o invenție românească. Eu am lucrat nemijlocit la ea. Legea dreptului de autor este copie fidelă a legii europene. Astea sunt principiile legii. Un gazetar are drept de autor, el scrie și scrisul lui e unicat. Dacă acel scris al lui sau fotografia lui devine subiect de câștig sau subiect de vânzare, el are dreptul să primească bani din aceste taxări pe care le prevede legea.
S-a discutat mult în privința faptului că șoferi și femei de serviciu erau plătiți pe drepturi de autor, pe de o parte, iar pe de alta, că ar fi fost un război împotriva presei…
Dacă e adevărat că șoferii și alți salariați de acest gen primeau bani pe drepturi de autor este ilegal. Asta este foarte clar.
Dar nu se poate generaliza…
Nu se poate generaliza. Ziaristul are dreptul lui de autor. De ce, adică, un poet sau un romancier are drept de autor și gazetarul nu, câtă vreme el scrie cu talentul lui, cu mintea lui, cu mâna lui un articol care se publică și care este vândut?
Unele articole pot fi incluse în volume…
Evident, fără doar și poate. Probabil că s-au făcut exagerări, dar în ceea ce-i privește pe ziariști e limpede: au toate drepturile rezervate.
De ce, adică, un poet sau un romancier are drept de autor și gazetarul nu, câtă vreme el scrie cu talentul lui, cu mintea lui, cu mâna lui un articol care se publică și care este vândut?
„PNȚCD a fost infiltrat de neocomuniști”
Știindu-vă atașat de PNȚCD, vă întreb: mai au vreo șansă țărăniștii să revină în prim-planul politicii românești?
Vreau să vă spun că exact atunci când partidul ar fi putut reintra în atenția electoratului cu un profil curat, a început să se speculeze cât de mult a furat la guvernare. Asta deși aș putea să spun că niciunul dintre miniștrii PNȚCD nu a fost compromis de maniera în care a fost compromis premierul Adrian Năstase. A fost o luptă politică. Toată lumea se acuză reciproc, dar până la urmă anchetele spun adevărul. Uite acum ce se descoperă și câte lucruri apar la suprafață de peste tot! PNȚCD a fost de la început partidul care a speriat îngrozitor partidul neocomunist al lui Ion Iliescu și PSD-ul de astăzi. Și l-au infiltrat de o manieră incredibilă. La momentul la care am intrat în partid – la șase luni după ce am fost numit ministru – am primit o adeziune-tip în care erau rubrici precum numele, adresa, profesiunea și dacă ai fost recomandat partidului de către vreun alt membru. Nu te întreba nimeni dacă ai fost membru în Partidul Comunist sau dacă ai fost în Securitate. La prima discuție avută la nivelul conducerii partidului, i-am spus domnului Ion Diaconescu: „Domnule președinte, iertați-mă, dar sunt genul de om care, prin natura profesiunii mele, cunosc mai repede oamenii. Am un „miros” mai fin și am tot timpul senzația că aici, la noi, în partidul acesta, sunt tot felul de indivizi… De ce nu treceți în adeziune rubrica referitoare la apartenența la PCR sau la Securitate. Măcar să știți, mai târziu, că cineva a declarat fals, că e un mincinos și un intrus.” Mi-a răspuns mai în glumă, mai în serios: „Dragă, dacă am face asta am rămâne fără partid.”
S-a avansat teoria că PNȚCD a fost distrus din interior de către elemente ale fostei Securități. Sunteți de acord cu asta?
Absolut! Acum PNȚCD ar trebui să revină. La ultimele alegeri din partid, toate cele trei grupări care au prezentat moțiuni m-au dorit în interiorul lor. Eu i-am refuzat pe toți pentru că n-aveam încredere în niciunul. A câștigat domnul Miluț despre care aveam o impresie deja formată. A câștigat cu banii lui, cu influența pe care anunța că o s-o aibă în societate… Lumea, disperată că partidul n-avea bani nici să întrețină sediile, l-a ales. Și cu asta a început nenorocirea. S-a văzut că n-are nici în clin, nici în mânecă cu acest partid. Inițial a avut nevoie de un partid care să-l sprijine să mai candideze o dată la președinție.
Așadar, vor mai reuși țărăniștii să-și revină?
În momentul în care PNȚCD se va întoarce la principiile care l-au constituit și la oamenii care merită să-l conducă, da, își va reveni. PNȚCD, privit în evantaiul partidelor din România, are programul și profilul cele mai adecvate unei societăți normale. Asta pornind de la cele două principii de bază: reîntoarcerea la monarhie și respectul față de Dumnezeu.
PNȚCD a fost de la început partidul care a speriat îngrozitor partidul neocomunist al lui Ion Iliescu și PSD-ul de astăzi. Și l-au infiltrat de o manieră incredibilă.
„Ce-am făcut fără monarhie? Țara e pe dric”
Oare mai este posibilă reîntoarcerea României la monarhie?
E posibilă oricând, dar – iertați-mi această tristețe! – Regele Mihai este de 20 de ani în țară… Deci, monarhia ar fi putut să se stabilizeze perfect în acești 20 de ani, să spunem că am terminat definitiv cu comunismul, anulând actul abdicării din 1947, când Regele a fost silit să plece la modul cel mai grobian. Prin revenirea la monarhie s-ar fi anulat bătălia aceasta pentru funcția „numărul 1″ în stat, pentru un președinte care are și puteri discreționare. Această putere semiabsolută poate conduce un stat spre alte limanuri. Pe când monarhia asigură funcția supremă în stat la modul simbolic.
Profesorul Neagu Djuvara este de părere că unul dintre obstacolele reinstaurării monarhiei îl reprezintă Prințul Radu de România, fostul dumneavoastră coleg de breaslă. Sunteți de acord?
Să ne înțelegem: nu el e urmașul la tron, ci Principesa Margareta.
Dar se afirmă faptul că el ar controla Casa Regală…
Dacă urmăriți aparițiile publice ale Prințului Radu, veți fi surprinși de acuratețea discursului său. E documentat, e la subiect, are modestia lucrului bine înțeles. Conform uzanțelor, el ar urma să fie Prințul-consort, așa cum este în Anglia, de pildă – Regina Elisabeta a urmat la tron, iar Prințul-consort este Prințul Philip. Ce să facem? Regele Mihai se apropie de 90 de ani…
Cum rămâne cu candidatura la Președinție a Prințului Radu de România?
Nu am fost de acord cu chestiunea asta. Nu știu dacă lucrul acesta a fost în beneficiul monarhiei, însă faptul că a renunțat dă măsura lucrului bine înțeles – ce-i drept, poate mai târziu decât ar fi trebuit. Totuși, Casa monarhică românească are un evantai de posibili monarhi, la o adică. Și lucrul acesta este stabilit o dată pentru totdeauna. Dar eu nu vorbesc acum despre persoane, ci despre principii – apropo de discuția noastră din urmă cu un an, atunci când am spus că în România nu te poți atașa niciunui principiu. Principiul monarhic era singurul care putea să acorde moralitate noii orânduiri sociale din România. Așa, ce-am pățit? Ne-am trezit cu aceiași comuniști, dar cu haina întoarsă, în loc de roșu mergând pe roz, ne-am trezit cu securiștii intrați în afaceri și posesori de certificate de revoluționar. Este vorba despre securiști notorii – ăia care ne controlau pe noi. Ce-am făcut? Țara e pe dric și e furată până la Dumnezeu.
Principiul monarhic era singurul care putea să acorde moralitate noii orânduiri sociale din România.
„Băsescu are o inteligență politică drăcească”
Fostul premier Victor Ciorbea vorbește încă despre controlul total pe care îl exercită FSN 1 (PSD) și FSN 2 (PDL). Îi împărtășiți opinia?
Da. Cele două partide s-au despărțit la un moment dat – cu alte cuvinte, cei tineri s-au rupt de cei mai bătrâni, încercând să se izoleze. Dar cum așchia nu sare departe de trunchi, e același lucru. Momentul spectaculos este cel în care PD a trecut din stânga în dreapta. După părerea mea – iar viitorul ne va spune mai multe – cred că au făcut o greșeală mortală. Asta pentru că pe partea dreaptă a eșichierului politic sunt mai multe partide, de tradiție. În plus, au lăsat stânga pe mâna unui singur partid.
Acolo unde s-a dus PDL, în zona populară, era locul tradițional al țărăniștilor. Vă cam ecranează…
Sigur că da. Domnul Wilfried Martens (liderul popularilor europeni) a fost întotdeauna aproape de PNȚCD și a încercat să-l sprijine, dar cum noi nu putem scoate la alegeri măcar 5% din cauza lucrurilor pe care vi le-am povestit, și având interesul ca dreapta europeană să aibă membri în Parlamentul de la Bruxelles, s-a orientat către cei care câștigau mai multe voturi.
Nu cumva ar fi momentul ca liberalii să le dea o mână de ajutor țărăniștilor?
Liberalii au lovit dur PNȚCD de două ori, asta după ce țărăniștii i-au scos din neant, la un moment dat. Să nu uităm momentul când domnul Emil Constantinescu urma să candideze pentru al doilea mandat, iar în vara acelui an liberalii au anunțat că ies din coaliție și că vor avea propriul candidat pentru Cotroceni. Teoria mea este următoarea, deși i-am enervat cu ea pe unii: dacă PNȚCD a fost interzis vreme de aproape 50 de ani și după aceea a revenit, de ce să ne grăbim acum și să ne cramponăm de compromisuri care să asigure un minim procent de intrare în Parlament pe ușa din dos? Mai bine ne pregătim pentru o apariție mai spectaculoasă. Nu s-a dorit asta și așa am trăit momentul de la alegerile prezidențiale din 2009 când aripa pe care am susținut-o – aceea a lui Radu Sârbu – a mers la Timișoara, împreună cu liberalii, întru susținerea lui Geoană. Am crezut că mor, că iau foc! Așa ceva este inadmisibil! Din acel moment, eu m-am retras… S-a văzut că strategia tuturor de a se coaliza împotriva lui Băsescu a fost o greșeală. Băsescu avea oricum prima șansă.
Nu credeți, totuși, că discutând, la 21 de ani de la Revoluție, în cheia „comunism/neocomunism” ne cam pierdem vremea? Președintele Băsescu e acuzat că s-a folosit de această sensibilitate a românilor în mod nesincer.
Da, dar cum să vă spun, nu sunt primul care acceptă ideea istorică cum că politica e o curvă. Dacă vrei să ai acces la putere trebuie să folosești orice mijloace. Asta vine din natura omului, nu trebuie să-l citești neapărat pe Machiavelli. Promiți, după care nu te poți ține de promisiuni, începi să te justifici, nu o poți face și ataci la baionetă, spui că nu ți s-au creat condiții etc. Băsescu are o inteligență politică drăcească. El e un adversar de temut din punct de vedere al discursului politic – simplu și eficient. Nu vreau și nici nu sunt în măsură să analizez prea adânc acest lucru, însă trebuie să ne amintim că inclusiv Constantinescu trebuia să facă unele compromisuri de tip politic – mai mari sau mai mici.
E un bun actor actualul președinte?
Sigur. Unul foarte bun. Are un ton și o prezență de invidiat. Are un soi de autoritate în glas care nu e puțin lucru, n-are moliciunile lui Constantinescu sau discursul nesfârșit al lui Iliescu. E mult mai eficient. Nu se pierde în nuanțe, se duce direct la sursă și direct la înțeles. Nu mai e un secret pentru nimeni că eu am făcut parte dintre cei care l-au ajutat pe domnul Constantinescu în campania electorală. Am fost autorul unui gând care, alături de altele bune pe care le-a avut, l-au condus la victorie – este vorba despre întrebările pe care i le-a adresat domnului Iliescu: „Credeți în Dumnezeu?” / „Vă e frică de Dumnezeu?” Povestea cu călugărul Vasile nu e de la mine… Domnul Băsescu a avut inspirația, la sfârșitul confruntării cu Adrian Năstase, să spună că e o tristețe că poporul român are de ales și acum între doi foști comuniști.
Acesta este instinctul politic…
Da! Genial! Asta după ce l-a întrebat pe Năstase dacă nu cumva ar trebui să-i fie milă când pune pușca la ochi și trage într-o căprioară. Pentru o populație care se duce la vot și nu este neapărat cultivată, aceste tipuri de argumente sunt excepționale.
Dacă PNȚCD a fost interzis vreme de aproape 50 de ani și după aceea a revenit, de ce să ne grăbim acum și să ne cramponăm de compromisuri care să asigure un minim procent de intrare în Parlament pe ușa din dos?
„Nimeni nu mai crede în nimeni”
Putem găsi în societatea românească o forță coagulantă? Părem foarte fragmentați…
Nu… Mi-e foarte teamă că nu, cel puțin în următorii ani. Societatea românească este atât de fragmentată, de fracturată – s-au creat diferențe enorme între cei care pur și simplu mor de foame și cei care s-au îmbogățit furând – încât principiile comuniste ale egalitarismului pot să-și facă oricând loc. Asta deși aici este vorba de un accident. E adevărat, în Occident se spune „Nu-i întreba pe cei bogați cum au făcut primul milion!”, însă trebuie să ne amintim cum s-a devalizat Bancorex și cum împrumuturi de zeci de milioane de dolari nu s-au rambursat. Cei care au luat un milion sau două de dolari au cumpărat ceva după care au garantat toate celelalte împrumuturi, în succesiune, cu bunurile cumpărate. Sunt mari discrepanțe. Apoi, această criză nenorocită a afectat toate zonele, de la mame și până la pensionari. Toate acestea au sfâșiat societatea noastră, au zdrențuit-o, iar lumea nu mai are încredere în nimeni. Problema principiilor devine acută. Nimeni nu mai crede în nimeni, lucru foarte grav!
Ce i-ați spune unui tânăr care se pregătește să plece din România?
Întâmplarea face ca băiatul meu cel mare să fi avut norocul și eu șansa de a-i oferi un loc de studiu excepțional – Universitatea din Geneva. Ați crede că lucrul ăsta este imposibil… E posibil pentru că acolo locuiește sora mea. Băiatul meu a avut unde să locuiască și să mănânce, deci „problema numărul 1″ era rezolvată în cei patru ani cât a stat acolo. Taxele care au fost nu erau mari. El a terminat între primii zece acolo și a avut o carieră fulminantă. A lucrat în Elveția, dar a decis el însuși să se reîntoarcă în țară. A venit ca reprezentant al unei firme americane mari în ceea ce privește consultanța financiară și este în acest moment directorul firmei respective pentru România. Lucrează cu firme românești și face consultanță la înalt nivel. S-a și exprimat în sensul că idealul lui a fost să se întoarcă acasă.
E printre puținele cazuri de acest gen…
Problema este ca tinerii care pleacă să se pregătească bine profesional. Atunci locul lor de viață și de câștig ar putea fi oriunde. Să ne aducem aminte ce important rămâne pentru istoria României faptul că multe capacități și genii au trăit afară. Mă refer la domeniul cultural, în special.
Prin urmare nu mai vedeți o problemă în plecare din țară a tinerilor…
Nu mai văd o problemă în asta. În situația în care România va ajunge la un nivel acceptabil de viață, oamenii se vor întoarce. Eu acum mă întâlnesc cu tot felul de străini – irlandezi, englezi, francezi – care au ales să trăiască în România, fie că s-au căsătorit cu românce care n-au vrut să plece, fie că s-au simțit mai bine aici. Uniunea Europeană va crea posibilitatea de mișcare.
Doriți să încheiem într-o notă optimistă…
Tatăl meu mi-a spus: „Nu-ți dau sfaturi, nu te rog să le urmezi neapărat, dar îți spun din experiență niște lucruri – nu minți fundamental pentru că dacă o faci pe o temă importantă, va trebui să ții minte că ai făcut-o și îți vor trebui și alte minciuni ca să o acoperi. Mai bine spui adevărul pentru că n-ai să-l uiți niciodată și cu el te vei putea apăra. În al doilea rând, nu fura. Asta pentru că în momentul în care faci o chestie necinstită, îți pierzi somnul. Odată făcut un compromis, îl vei face și pe al doilea.” Îmi dădea exemple de oameni lângă care a trăit și care au procedat așa. Somnul liniștit la tine acasă este garanția supraviețuirii în orice condiții. Eu am respectat treaba asta și mă uit cu amuzament în jur, dându-mi seama că poți fi căutat în porcăriile pe care le-ai făcut și ca președinte de țară, și ca prim-ministru.
Problema principiilor devine acută. Nimeni nu mai crede în nimeni, lucru foarte grav!
casa-regala.blogspot.com
