Pe 1 septembrie a.c., cu o zi înainte de Sărbătoarea Limbii Române, profesorul și ziaristul Mircea Botez ar fi împlinit frumoasa vârstă de 72 de ani. N-a fost să fie așa, fiindcă Dumnezeu a decis misterios ca el să treacă în lumea umbrelor, cu 15 ani în urmă, în ziua de 29 februarie a anului 2000, lăsând în urma sa o lumină învăluită de un fum albastru și de multă, multă melancolie.
Cred că nu mai este niciun secret pentru cei care l-au cunoscut și care au cunoscut și relația mea de prietenie cu Pipoțel (porecla din epocă a magistrului), faptul că el a fost primul meu dascăl de jurnalism și Omul care mi-a luat, întotdeauna, apărarea în fața grangurilor politici, atunci când eu intram (oarecum ca berbecul) pe contrasens cu aceștia.
Ca profesor și ziarist, era aspru cu cei care siluiau, prin scris sau verbal, limba română, dându-le acestora, de cele mai multe ori, sentințe publice dure, necruțătoare. Acelui ziarist sau politician care intra în gura lui Mircea Botez, pentru fapte îndreptate împotriva limbii române, nu-i ajungea nici măcar apa Oltului, ca să se spele de păcate.
Mircea Botez avea însă marea calitate de a nu purta dușmănie asupra cuiva, pe termen lung. Fiindcă, el avea cultul prieteniei și dădea repede „la pace”, în fața unei sticle cu vin roșu și a unor costițe crocante de purcel în lapte.
Recunosc că, în fața maestrului, eu am fost un privilegiat și mai recunosc că lui Mircea Botez îi datorez cariera mea jurnalistică.
Parcă-l văd și azi cuvântând la lansarea unei cărți, vorbind frumos despre autor și despre opera acestuia, însă niciodată nu se putea abține ca, în final, să nu-i atragă atenția scriitorului respectiv asupra greșelilor gramaticale din cartea cu pricina.
Discursul său se termina întotdeauna cu o sintagmă magică și pilduitoare, care mi s-a înfipt adânc în memorie: „Cinste și gramatică!”
Să-ți fie țărâna ușoară, nea Mircea!
Dumitru Sârghie
