România profundă
Nicolae Nica din Chilia Făgețelului… Un artist care și-a știut gospodări talentul, pentru ca județul Olt să strălucească măcar în această privință: a faimei unui mare și genial cioplitor în lemn. Nicolae Nica de la Chilia! Trebuie să fi fost foarte marcat în copilărie de tradiția și de rostul țăranilor din Făgețelu, de filosofia românească, pentru a lăsa posterității astfel de capodopere. Orice amator de melancolie și de tradiție pur românești poate descinde în cătunul Chilia (ce nume predestinat!!!), ca să se lecuiască de dezolarea cotidiană și să admire prestigiul artistic al unui filosof solitar, care-și scrie cu sânge ideile în lemnul eternității noastre… Prestigiul unui sat valah, care ar trebui să-și schimbe subit destinul, dacă măcar unul dintre parlamentarii din legislatura actuală s-ar trezi din somn și ar vedea ce comori inestimabile ascunde Muzeul acestui Brâncuși din Chilia Făgețelului.
Chilia – locul unde sălășluiește marele artist reprezintă „o inimă plină într-o lume vidă”, așa cum ar spune Chateaubriand. Nicolae Nica este emanația unei vitalități creatoare a Olteniei noastre profunde, lăsând posterității tot ce e mai adânc în viețuirea rurală și în existențialismul românesc. Este însăși icoana românismului nealterat de vreo ideologie, o icoană fixată în arealul rural al unei armonii voluptoase și sfâșietoare totodată. Nicolae Nica surprinde în lemn tonalitatea și strigătul fundamental ale moșilor și strămoșilor noștri, extazul și bucuria românilor prinși în Horă sau în iureșul Călușului, nașterea, viețuirea și moartea, armonia familiei, melodia sufletului înclinată spre tainele Mioriței, fiorul și vocea melancoliei, captând timpul în operele sale și devenind, la rându-i, captivul operelor sale, pe care nu le vinde niciodată.
Am pătruns, cu Nicolae Nica, în Vatra Muzeului din Chilia Făgețelului. În miezul lăuntric al sufletului marelui Artist. Poate că viața Maestrului ar fi fost una banală, dacă n-ar fi fost robit de Absolut. Câți artiști în lemn necunoscuți nu sunt, începând cu Valea Oltului și trecând pe la Hobița Gorjului, până la Tismana? Pe Nicolae Nica însă l-a robit ispita și glasul lemnului, l-a robit Absolutul, Absolut care se poate obține din trunchiul unui copac. Prin tot ceea ce a făcut Artistul pentru posteritate, prin acest Muzeu, precum un parc al lui Dumnezeu, putem spune, fără nicio reținere: Nicolae Nica este un cetățean din Chilia Făgețelului, care a surprins în lemn înclinarea Olteniei profunde spre Absolut…
Luciditatea cu care Nicolae Nica analizează – prin discursul său – deșertul moral al contemporaneității, umple un gol al văgăunii spirituale în care se află județul Olt, acesta demonstrându-ne că un bătrân absolut ca domnia-sa, de 93 de ani, aflat într-o tinerețe spirituală nemaiîntâlnită, poate să ne salveze încă o dată în istorie… Dar să-i dăm cuvântul Maestrului…
Nu vreau să-mi mai spună nimeni nimic despre rostul meu în viață
Care-i rostul d-voastră pe lume?
Rostul meu pe lume este verificat de toată lumea. Se află între Dumnezeu și neamul meu. Am un rost făcut aproape de când mă știu. Tot ce este în muzeu nu poți să calculezi că e munca unui om, pentru că este mai multă. Mă uit la lucrările de acolo și mă întreb când le-am făcut. Nu am vândut nicio lucrare, pentru a rămâne ceva în urma mea. Nu ceea ce facem acum este de valoare, ci ceea ce rămâne. Sunt mulți oameni care nu fac nimic toată ziua, se duc și beau, și viața merge mai departe. Chiar recent, m-a întrebat cineva de ce mai muncesc. Eu, la 93 de ani, muncesc și tinerii nu muncesc. Păi, cum vrei să trăiești? Apoi se duc la medic și-i spun că s-au îngrășat și fac gimnastică ca să slăbească, în loc să muncească, să-și consume energia? Nu vor să rămână ceva în urma lor, copiilor lor. Rostul meu în viața terestră este terminat. Nu vreau să-mi mai spună nimeni nimic despre rostul meu în viață. Trebuie să se ducă să vadă urmele mele, pe unde am umblat eu…
Nu am vrut să merg la Golești, pentru că mă pierdeam printre Brătieni
Ați făcut aceste lucrări pentru poporul român și pentru a perpetua spiritualitatea poporului român sau pentru existență și bani?
Poate considerați că e o greșeală faptul că nu știu să mă orientez. Înainte de armată aveam niște apucături… La viața mea, am fost fără tinerețe. Am făcut premilitara între 1936-1938, apoi, de 8 martie 1939, am plecat în armată și am venit înapoi la 25 mai 1948. În aproape 10 ani, am fost doi ani în armată, trei la război și restul prizonier. De multe ori mă gândesc ca nu cumva din cauză că am căzut prizonier sunt atât de patriot… Poate că și din cauza mizeriei și a zdruncinării mele în război s-a trezit în mine sentimentul de a fi patriot. Nu este ușoară munca pe care o fac, dar rămâne moștenire. Acum sunt prea aglomerat cu gândurile, dar știu că, înainte de armată, am lăsat acasă o casetă făcută din nuc. Am învățat meseria pe drum de la meșteri, iar ucenicia am făcut-o singur. Pe capacul acelei casete făcusem harta României Mari, dar nu am mai găsit-o… Eu nu am fost ca alții să nu fac armata. Proverbele noastre ziceau că, dacă nu faci armata, nu ești om. Armata este o verificare a puterii de judecată a omului, a ostașului. Încă înainte de armată aveam această pasiune de a ciopli în lemn. L-am condamnat pe Brâncuși, atunci când a venit în țară și a vrut să doneze atelierul, spunând că acolo sunt doar niște bușteni. Poate că mie mi s-a oferit să stau și în alte părți, dar nu am vrut. Am venit aici să dorm într-o râpă, până am făcut bojdeuca acesta, doar ca să stau în comuna mea, în satul meu.
Vasile Novac, care a fost director la Muzeul Golești, a spus că-mi face o secție muzeală, că-mi dă femeie de serviciu și casă de locuit. Nu am vrut să merg acolo, nu pentru că mi-ar fi fost urât de Golești sau de Brătieni, dar mă simțeam prea mic printre ei și mi-a fost teamă ca nu cumva să dispar în neant. Să dispar ca valoare. Atunci am studiat problema și am venit aici, în satul meu, unde voi rămâne CINEVA. În schimb, acolo mă pierdeam printre Brătieni și Golești…
Am constatat că localitatea Chilia, aflată între Slatina, Vâlcea și Pitești, este un teren mare, necercetat și unde autoritățile comuniste nu au mare putere de control. M-am gândit să vin aici, chiar dacă îmi va fi greu. Căci numai cu greu se va ajunge la bine. Am stat într-un bordei, până am găsit mijloace să mă așez aici. Lumea știe că aici am avut mult de lucru, dar nu vreau să spun, pentru că nu mă vaiet…
Comuniștii vroiau să mă bage în Securitate
Comuniștii v-au respins?
Prin 1948, am avut necazuri. Am plecat din cauza comuniștilor din comună, pentru că vroiau să mă bage în Securitate. Le-am spus că am fost zece ani plecat, trebuie să mă organizez, să-mi fac o familie. Mi-au propus gradul de locotenent, dar nu am acceptat. Pe urmă, m-au silit să dau declarații false, împotriva unor oameni, pentru că atunci comuniștii era în focuri de colectivizare, dar nu am cedat. Doreau să-i torn pe niște învățători, despre care mi-au spus să nu am încredere în ei, că și ei m-au turnat, la rândul lor. Le-am spus că am încredere în ei și nu am dat nicio declarație. Mai târziu, comuniștii nici nu m-au apreciat nici nu m-au terorizat. Astăzi, neocomuniștii mă ignoră. Și bine fac…
Nu-mi place conotația care se dă astăzi cuvântului naționalist
Vă considerați ca fiind un naționalist român?
Nu-mi place conotația care se dă azi cuvântului naționalist. De aceea, nu mă consider un naționalist. Pentru că nu-mi place niciun partid. Eu iubesc țara, nu partidele. Nici acum nu este un partid bun pentru țară și așa era și în tinerețea mea. După ce nu am vrut să dau declarații împotriva consătenilor mei, comuniștii mi-au spus că, pentru cei care au luptat în Răsărit, s-a făcut o fabrică de lanțuri. Eu port și acum insigna pentru Basarabia. Atunci am plecat de aici. Tata și mama au plâns, vroiau să mă însor, să stau lângă ei. Am plecat în țară, pentru că nu mai puteam. În fiecare zi, trebuia să asist la ședințele de colectivizare. Tovarășii se gândeau să mă facă propagandist. Am vrut să mă duc în Ardeal, apoi spre Timișoara, dar nu am mai ajuns. Aveam un frate în Pitești, care m-a rugat să rămân la el. În 1949, am găsit un atelier de tâmplărie, pe strada Viilor. Nici acolo nu am scăpat. Văzându-mă mai în putere, comuniștii mi-au dat o probă de lucru la o fabrică pe care o naționalizaseră de la un anume Victor Atanasiu. Cineva a dat drumul la motor și a pus bumbac pe țeava de eșapament, ca să se aprindă. Când am văzut fum, m-am repezit acolo, unde era și comisia. Era unul Barbu Dragotă, de la Craiova, care trebuia să-mi dea fabrica în primire. Când i-am spus că a luat foc, mi-a zis că s-a mai întâmplat, nu este nimic. Nu am semnat procesul-verbal și am plecat din fabrică. Comuniștii creau diversiuni ca să-mi verifice loialitatea față de „opera” lor de naționalizare.
Mi-am luat o echipă și am lucrat într-o altă fabrică, chiar și pentru armata rusă, care era la Valea Ursului. Au venit să facă niște rafturi pentru pâine, dar, apoi, am aflat că erau rafturi pentru muniție. Am stat acolo un timp, până când am progresat, am văzut că nu am cu cine să lucrez. În conducere nu erau oameni care aveau dragostea de a face ceva. Era un contabil-șef care organizase ca, în fiecare seară, să facă câte unul cinste. Erau niște bețivi.
Iisus Hristos a fost răstignit pe o cruce de lemn, nu din piatră
Ce simțiți când lucrați în lemn și ce simțiți când lucrați în piatră?
„Codrul frate cu românul”, era un proverb sfânt. În podișul Cotmeana, nu au intrat nici romanii. Se zice că aici au fost dacii liberi. Cu Carpații și cu Ardealul suntem legați de frăție. Granița pe Carpați a fost greșită. Carpații au fost cei care ne-au ținut pe noi legați unii de alții. În mitologie, se spune că Iisus Hristos a fost răstignit pe o cruce de lemn, nu de piatră.
Între piatră și lemn, am ales lemnul. Dacă vă gândiți de ce am făcut horele în lemn, ce am văzut când am făcut prima horă, ce am simțit eu!? M-am apucat de lucru după ce am ieșit la pensie, nu înainte, pentru că nu aveam timp. Este un lucru particular. Am lucrat pentru moarte, pentru posteritatea mea, nu pentru viață… Noi umblăm după tradiție, dar tot noi o risipim, o distrugem, facem mai mult rău decât bine. Sentința mi-o dau eu, pentru că am văzut că horele dispar. Nu mai aveți unde să vedeți cum se jucau horele în localitatea noastră. Nu oricine se prindea în aceste hore.
Am făcut călușul, l-am însuflețit în lemn, așa cum l-am văzut când eram copil mic. Am făcut multe lucrări de căluș, din dragostea de a face ceva care să rămână. Nu se plătește cu aur și cu bani truda mea… Nu fac pentru bani aceste lucrări, ci pentru nemurire. Prin lucrările care vor rămâne, voi trăi mereu.
Mintea este ca un coș
Vorbiți-ne despre tinerețea d-voastră spirituală.
Este greu de explicat, pentru că, de multe ori, ai prea multe de spus și îndată le uiți. Mintea este ca un coș. Dacă
pui în coș mai mult, se varsă tot. La mine e coșul plin și dă pe dinafară… Ultima mea dorință este ca muzeul să rămână aici, pe mine să mă ardă și cenușa să mi-o pună în peretele muzeului. Dacă cineva se opune, să o arunce în grădina cu flori. Am făcut o fundație la Slatina, pentru că tot ceea ce fac este din banii mei. Doresc ca această fundație să rămână și să se folosească de ea pentru achiziționarea muzeului. Este o fundație de cultură și puținii bani pe care i-am pus eu acolo, să fie folosiți în favoarea puterii de judecată a strămoșilor noștri. Muzeul este o școală, acolo este puterea de judecată a strămoșilor noștri. Nu trebuie dezapreciată valoarea muzeistică.
Încerc să chem tineretul. Vin pe aici, dar nu se apucă de nimic. Consider că oricare ar putea să facă ceva, dar nu vrea nimeni. Nu s-a lipit arta nici de fiul meu.
Rușii s-au șters la cur cu Regele Mihai
Ați respirat perioada istorică, interbelică, în același timp cu Regele Mihai. Cum l-ați văzut în epocă?
D-le Sârghie, ați venit să mă spionați? Vreți să vă spun adevărul pe care-l cred eu? Nu l-am apreciat pe regele Mihai, pentru că n-a lucrat bine pentru țară… Mă iertați… Regele Mihai a fost, pentru mine, un trădător. Toată armata lui Antonescu, care trebuia să lupte la Galați, a predat-o regele Mihai rușilor. A primit decorație de la muscali pentru trădarea care-a făcut-o. Rușii au lucrat cu el precum ai lucra cu un câine. După ce i-au dat să mănânce un cocoloș de mămăligă, i-au pus lațul de gât și l-au dat afară din țară. Regele Mihai a fost duplicitar. Când cu crucea, când cu steaua. Eu sunt român, am luptat pentru această țară ani de zile. Eram prizonier, dus cu trenul în lagăr… Dar nu mi-am vândut țara. Toată armata lui Antonescu a fost dezarmată de ruși. Rușii s-au șters la cur cu regele Mihai. N-a încheiat tratatul cu ei și rușii au declarat ocuparea României nu pe 23 august, ci pe 12 septembrie, după ce s-au asigurat de toată captivitatea armatei române. Ai noștri au scăpat, doar cei care au dus frontul în Ardeal; armata din țară a fost toată distrusă și luată de ruși.
Un erou: Damian Dănescu
Puteți să ne enumerați patrioți români care au fost contemporani cu d-voastră?
Vă pot spune doar de comandantul meu, Damian Dănescu, care a murit. A căzut prizonier cu mine. Eu am fost șeful trenului de luptă, care ducea muniție. Aveam în primire 15 oameni, 15 cai și două chesoane cu muniție. Prin 1941-1942, după 15 zile, de când nu am primit alimente, m-am dus la căpitanul meu și m-am plâns de foame. Acesta mi-a spus că, atunci când va primi el, atunci să-i cerem și noi. Am trecut prin clipe grele și când am venit în localitate, cei cu care nu am fost de acord să dau declarație, mi-au spus că pentru cei care au luptat la Răsărit, s-a făcut o fabrică de lanțuri. Noi am fost eroi… L-am simpatizant și-l voi simpatiza pe comandantul meu până cade pământ pe mine … A fost un adevărat erou.
Poate și iubitul e o meserie
Ce regretați mai mult în viață?
Regret că nu am găsit o persoană care să mă urmeze și să conving lumea că este bine ce fac eu. Am avut ucenici mulți, am și acum. În 1951, când m-am angajat la Pitești, am predat la 32 de elevi. Am avut elevi pe care i-am învățat strungărie, chiar unuia i-am rupt urechile. Acum, se prefac că mă ascultă. Băieții sunt prea mari, iar fetele nu mai vor să facă o meserie. Se iubesc și-atât. E vârsta, nu ai ce-i face. Dragostea n-are rațiune. Numai un om care judecă, poate face meserie. Poate și iubitul e o meserie… Nici copiii mei nu m-au urmat. De peste 40 de ani sunt despărțit de soție. Singur mi-am pus pe umeri această pedeapsă și singur mi-o duc. I-am spus soției ca fiul meu să stea lângă centura mea aici, măcar să ia ce am eu, pe urmă să ia, din altă parte, altceva. Soția mi-a spus: „Las-o dracu’ de muncă, că am muncit eu toată viața, să nu mai muncească și copiii mei!” Proastă pedagogie… Am trei fete și un băiat. Fiul meu nu a terminat nici liceul, l-am dus la o școală profesională, unde i-am plătit școlarizarea, dar nici acolo nu i-a plăcut. La 40 de ani, s-a apucat de muncă. Dar nu-i place. Sunt nemulțumit și de fata cea mică, care acum a ieșit la pensie. O fată a ieșit la pensie și cealaltă lucrează. Săptămânal, vin la mine, mă îngrijesc, mă spală. Vrea să vină și soția mea, dar nu o mai agreez. Le-am rugat pe fete să mă ierte, dar să mă lase să trăiesc singur, nu am nevoie de soție.
Scarmeni jarul și se aprinde focul
Mai avem astăzi români adevărați?
Nu pot să mă pronunț. Mai sunt oameni adevărați, dar foarte rar îi întâlnești. Din cenușă se pot ridica români adevărați… Scarmeni un pic jarul și se aprinde focul.
Să le fie rușine…
Știați că vi s-a refuzat, într-o primă fază, diploma de Cetățean de onoare al județului, pentru că ați fost considerat legionar?
Nici nu vreau să știu. Este prea murdar să știu așa ceva. Nu am fost niciodată nici legionar, nici comunist. N-am iubit partidele, am iubit țara. Am muncit pentru țară, nu pentru partid. Când legionarii cântau, eram militar și am fost mobilizat, atunci când Sima a venit la putere. Nu am avut nicio legătură. Nu am fost membru de partid, m-am strecurat printre lume. Să le fie rușine celor care spun că am fost legionar!
De meserie OM!
Am putea spune că d-voastră sunteți de meserie român?
Mai presus de toate, am căutat să fiu de meserie om. Am făcut și eu greșeli în viața mea…dar nu m-am îndepărtat niciodată de sensul umanist al trecerii mele prin viață.
Dacă dați cu pietre în mine, nu mă omorâți, mă martirizați… Eu mor fericit!
Am pășit, în urma Maestrului, pragul celebrului Muzeu de la Chilia. Când trist până la disperare, când intransigent și aproape fundamentalist, când irascibil și plângăcios, ca un copil, Nicolae Nica ne-a spus:
„Aceasta este vatra muzeului nostru. De mii de ani trebuia să fie aici muzeu. Uitați-vă: toate cele trei tipuri de topoare. Am făcut o lucrare despre Horea, Cloșca și Crișan, pentru că eu am fost chiar pe locul unde au fost executați. Toate lucrările au o mare importanță. Toți spuneau că fac niște prostii, dar uite „prostiile”… Am lucrat mult pentru ele. Când am venit din Rusia, în 1948, după aproape zece ani de zile, am găsit acest butoiaș pe care scrie Nica Nicolae – 1938. Atunci, când l-am făcut, căutam dragostea de frumos.
Noi ce facem azi? Cerșim și furăm! Anul acesta se împlinesc 30 de ani de când s-a deschis muzeul și vrem să edităm o carte a muzeului.
Uite, primul Joc de Căluș pe care l-am făcut. Niciodată nu m-am săturat de a face așa ceva. Am mai multe ipostaze…
Am fost cu Călușul transfigurat în lemn la un concurs, la Botoșani. Cineva din juriu mi-a dat o notă proastă, iar altul m-a invitat la un hotel din Botoșani și mi-a spus că trebuia să-mi dea o notă meritorie. M-a îndrumat să fac contestație, dar nu am fost de acord. Timpul este cel mai bun judecător, mi-am zis atunci. Pe drum, venind acasă, m-am gândit cum să sculptez timpul și până acasă am făcut schița. M-am gândit cum să fac să opresc timpul în loc și cum să mă oprească timpul pe mine în loc… Mi-a reușit acest proiect… Pe urmă, le-am spus celor care mi-au dat note proaste că m-au ajutat să fac cea mai frumoasă lucrare din viața mea. Prima lucrare pe care am făcut-o pentru țara mea a fost Miorița. Am mai făcut o lucrare care exprimă un cap de bărbat, ce are în cap o casă, o femeie și un copil. Ce are bărbatul în cap? Familia! Am făcut tabloul meu de jertfă. Prin prelucrarea asta, am scăpat de frică!
Am lucrat și în os. Prima lucrare în os mă arată pe mine și pe mama, și îmi amintește de tatăl meu, care punea condiții să îi aducem apă de la un anumit puț.
Sunt foarte multe lucrări mai greu de explicat. De exemplu, o lucrare în care cei doi tineri se întâlnesc, în față se iubesc, dar iubirea lor trebuie să dureze și la bătrânețe, lucru care nu se întâmplă întotdeauna. Cum a fost cazul meu. Maternitatea, continuitatea vieții… Am realizat și zidirea Anei de către Meșterul Manole. Cei doi nu au fost la un loc amândoi, dar iubirea lor am reușit s-o captez… Uite aici, legământul între femeie și bărbat – ei sunt inseparabili, nu pot trăi unul fără altul.
Dacă dați cu pietre în mine, nu mă omorâți, mă martirizați. Eu mor fericit!
Vreau să spun vă că mama nu știa să numere. Mama n-a făcut carte, dar îți spunea exact câte coturi de pânză ies, atunci când țesea la război.
Și acum țin minte că tata știa toate stelele de pe cer și mi le arăta seara. Oamenii nu erau proști, chiar dacă nu știau să scrie sau să citească.”
Pietrele nu mint, ne vorbesc prin tăcere
„Nu a știut nimeni de ce am adunat aceste pietre. Să se dovedească câtă forță mecanică trebuia să aibă un motor pentru a împinge această piatră. Le-am strâns ca pe niște documente, ca pe niște martori, care ne vorbesc prin tăcere. Pietrele nu sunt martori capabili să mintă, ci ne vorbesc prin tăcere.
Nu am pretins și nu voi pretinde la nimeni nimic, pentru tot ce am făcut pentru țara mea!”
Dumitru SÂRGHIE
