Print this Post


    Condamnare la viață (recenzie la romanul AȘTEPTAREA, de Marius Cărbunescu)

    Deși, încă din „Cuvânt înainte”, autorul ne atenționează cu modestie că romanul de față este o narațiune liniară, ușor de descifrat, invitându-ne pe noi, cititorii să alegem dacă este ori nu așa, totuși, acesta face din întreg romanul o balanță care se înclină când în favoarea imaginarului, când în cea a realității actuale.

    Prin paralelismul dintre o viață trăită într-un alt regim, dur, auster, cel de dinainte de 1989 și cel din zilele noastre, la fel de dur, plin de capcane, autorul, reușește să ancoreze cititorul în realitate.

    „…Cu toții suntem victime și călăi în același timp pentru visele și sentimentele noastre…”

    De altfel, romanul este o atenționare pentru oricine, despre capcanele unei libertăți postdecembriste înțeleasă cu ușurătate, inducând lejer cititorului că, oricând, el însuși poate deveni personajul principal. Autorul găsește, totuși circumstanțe atenuante personajului, în copilăria frustrantă, o dată prin regimul comunist restrictiv și încă o dată prin mediul familial neprietenos  și dezbinat care ”mi-a dat dinți de scrâșnit și furie de nestăpânit”, astfel că păcatul delicvenței este o consecință a acestora, explicabil.

    Autorul folosește persoana I, făcând din poveste, o spovedanie (cum el, însuși, recunoaște): „spovedania unui toxicoman”. Așa cum îi stă bine unui roman descriptiv al trăirilor unui prizonier într-o țară străină și cu sabia lui Damocles deasupra capului, cuvintele sunt concentrate, atunci când este vorba despre un spațiu rigid, aspru, unde estetica nu-și are loc, ci mai mult, se autoexclude.  Pe același principiu, nu găsim nici prea multe personaje, cele existente fiind reprezentative, iar celelalte, lăsate să li se subînțeleagă prezența în sfera imaginarului fiecăruia dintre cititori. Deși îi recunoaște mamei neputința de a-i crește singură și-și dă seama de suferința ei, când a fost nevoită să aleagă între copii, care vor rămâne și care vor merge într-un centru de plasament și, mai apoi, între el și actualul soț – „un mic nomenclaturist de intreprindere”, totuși, în adâncul sufletului, o condamnă pentru situația în care se află în prezent. Face o dramă din faptul că, singurul lucru care-i mai rămăsese pur și neîntinat „de cea mai grotescă fațetă a realității”, cruciulița mamei, îi este furată în închisoare și-și reproșează faptul că nu o poate ajuta în pragul morții ei.

    În tot acest labirint al sentimentelor, îi este îndrumător și ghid psihologul, Sivanthandan, care-i domolește furia clocotindă din el: ”Radicalizarea comportamentului agresiv are nevoie de o supapă. Nu există alta mai bună decât hârtia, pentru a nu produce mai mult deranj”. La fel, proaspătul prieten, Jimmy, care îi recuperează cruciulița cu tot riscul, precum ar satisface ultima dorință a unui condamnat la moarte. Iar Laurențiu Pal, asta era.

    Pentru el, personajul acestui roman, nu sentința la moarte este semnificativă, ci modul în care se va produce, acesta nefăcându-i-se cunoscut și care devine obsesiv în oricare dintre variante, după care, ca o schimbare a ego-ului, moartea devine în mintea condamnatului, o banalitate. Așteptarea lui agonică este mai mult decât însăși condamnarea.

    „Mii de frânturi de gânduri scânteie în aceeași secundă, se ciocnesc, se amestecă, se înlănțuie. Și, printre ele, convingerea că trebuie să se termine odată, că timpul a parcurs ce era de parcurs, iar sentința cea mai grea și nedreaptă, ar fi prelungirea vieții. Așteptarea ar deveni o povră greu de dus”.

    Condamnatul se autosituează în „ruinele civilizației”, crescându-și doza de „ură narcotică, de drog pătimaș”.

    Singura legătură a prizonierului cu realitatea rămâne psihologul din penitenciar, care nu îl tratează ca pe un condamnat la moarte ci, ca și cum ar urma nu finalul nefericit, ci o reabilitare, mai degrabă îl pregătește să-și depășească în viitor condiția de fost pușcăriaș. Aparent fără alternative, condamnatul este îndemnat de psiholog să scrie, să citească și îl studiază răbdător, pentru ca, în final, să-i dea cel mai favorabil (în situația dată) raport de observație psihologică. „Cu siguranță are un fond bun care, cultivat cu atenție și încredere, îl poate salva”. Autorul își plasează acțiunea și personajul, printr-un colaj de secvențe retrospective și narative, când în prezent, când în trecut, cititorul putând astfel a-i găsi condamnatului circumstanțe atenuante pentru situația în care se află, în tarele trecutului.

    Schimbarea guvernului din Malaezia vine cu abolirea pedepsei cu moartea, iar pentru Laurențiu Pal se întrevede o nouă speranță.

    Dar…

    „Indiferent cum se va soluționa cazul tău, dacă vei fi achitat sau nu, ești condamnat să trăiești.” –  îi spune avocatul, iar, ca și cum i se ridică mingea la fileu, Laurențiu Pal își depășește condiția de nevinovat resemnat și pornește într-o nouă luptă, inițial cu sine, mai apoi cu sistemul, își susține cauza și învinge acea „mascaradă judiciară”.

    Achitat și recompensat material pentru erorile judiciare, Laurențiu Pal, revenit în țară, se erijează în apărătorul celor condamnați pe nedrept, prin colaborarea cu presa, revenind în realitate.   

    Este un roman nu tocmai ușor de citit, în care realitatea se îmbină cu psihologicul, într-o logică a experiențelor trăite de Laurențiu Pal, grefate pe un trecut deloc prietenos și redate fără o cronologie exactă, în ordinea importanței raportată la condiția actuală, la trăire, la clipă. Clipa neprecizată, în care, un om tânăr, lipsit pe moment de voința autodepășirii, se resemnează, își acceptă soarta, o convertește în menire, ajunge să o dorească. O carte cu învățăminte, cu o metaforică aparte, vizuală precum o peliculă cinematografică, realistă și actuală, în care cititorul află o bucurie recuperatorie. Încă o dată, dreptatea învinge.

    Mie mi-a plăcut, citind-o am făcut ceea ce n-am mai făcut din școală: am marcat cu creionul pasajele care m-au impresionat.

    Felicitări autorului!

    Anca Popescu, Membru UZPR & LSR-Olt

    Permanent link to this article: https://linia1.ro/condamnare-la-viata-recenzie-la-romanul-asteptarea-de-marius-carbunescu/