Numărul 9 (882), septembrie 2025, al revistei Contemporanul. Ideea europeană confirmă, încă o dată, statutul publicației – „revistă națională de cultură, politică și știință” apărută sub egida Academiei Române – ca spațiu de referință în care tradiția intelectuală românească dialoghează organic cu dezbaterile prezentului. Deviza editorială e fixată chiar pe frontispiciu de un adagiu nietzschean despre felul în care o națiune își recunoaște valorile; nu e un simplu motto, ci axul etic al întregului volum.
Deschiderea o asigură Nicolae Breban, directorul revistei, cu un text de amploare—„Geniul dedublării”—care reia, în registru confesiv-reflexiv, tema privirii retrospective ca formă superioară de luciditate. Breban își așază demersul sub semnul unei „singurătăți active”, atentă la istoria trăită și la mereu actuala tensiune dintre biografie și epocă. Editorialul, dens în formulări memorabile, propune o pedagogie a memoriei: a privi în urmă nu pentru lamentație, ci pentru a transforma experiența într-un „dar” lucrător în prezent. Tonul înalt fixează, din capul locului, gravitatea numărului.
În „Cronica demnității naționale”, Mircea Platon semnează o analiză tăioasă – „Despre debusolarea structurală și sistemică” – a rețetelor progresiste care erodează, printr-o „matematică perversă”, prestigiul culturii generale, al școlii și al omului de carte. Dincolo de retorica polemică exemplară, textul e un diagnostic de politică a educației și memoriei: cum „schimbările de jos” sunt instrumentalizate pentru a mumifica status-quo-ul de sus, iar indemnul „așa e acum, trebuie să ne adaptăm” devine lozinca unei reeducări fără proiect cultural. Este, poate, cea mai coerentă expunere a „crizei criteriilor” din cuprins.
Rubrica „Lecturi” îi aparține lui Iulian Boldea, cu o cronică despre poezia lui Ion Bogdan Ștefănescu—o pledoarie pentru simplitatea expresivă, pentru „desenul suavității” și pentru o lirică a „nostalgiilor și reveriilor”, în care memoria personală devine arhitectură simbolică a ființei. Criticul excelează în a surprinde punțile dintre cotidian și oniric, dintre transparență și „penumbra șevaletului”.
Un punct tare al numărului este dosarul de „Portrete în relief” semnat de Alexandru Vlad Ciurea și Flavius Iuliu Urian, consacrat geniului ingineresc Anghel Saligny. Textul are dubla calitate de narațiune biografică și de sinteză tehnică: de la formarea germană la marile inovații (silozurile din beton armat, podul de la Cernavodă), autorii reconstituie, cu rigoare și nerv, un imaginar al modernizării românești. Este, în fond, o pedagogie a excelenței: tehnica, aici, nu e doar cifră și oțel, ci instrument de coeziune națională.
În aceeași cheie a patrimoniului viu, Ioan-Aurel Pop scrie, în rubrica „Cronica demnității naționale”, despre „Alimentația și educația la Academia Română”, un text-pod între știință, tradiție și igiena ideilor, care repoziționează instituția în miezul dezbaterilor despre formarea tinerilor și cultura ca bine comun.
La „Cronica literară”, Constantina Raveca Buleu propune o incursiune erudită – „Șamanismul înainte și după Mircea Eliade” – în arheologia unei teme care a devenit, prin Eliade, matrice de interpretare a sacrului. Eseul îmbină filologia fină și perspectiva comparatistă, edificând un cadru interpretativ util atât specialiștilor, cât și publicului larg interesat de mizele „religiosului” în modernitate.
Textele de atitudine culturală sunt articulate și prin „Elogiul radicalismului” al Aurei Christi, care problematizează „noua tablă de valori acceptate”, pledând – polemic, dar nu strident – pentru curajul criteriilor. La această direcție se adaugă analiza lui Mirel Taloș, „Corectitudine politică și societate civilă”, utilă pentru topografia ideologiilor în spațiul public românesc.
Dimensiunea spirituală e reprezentată exemplar de † Timotei Prahoveanul, cu „Ceasul oprit și începutul unei lucrări pentru veșnicie” – un eseu despre mistica timpului și lucrarea discretă a credinței –, precum și de poezia lui Ignatie Grecu („Poetul și roza”), așezată la inimă de sumar ca respiro de puritate. Luiza Barcan contribuie cu o pagină de patrimoniu – „Pictură nouă într-o biserică străveche” – unde expertiza iconologică se combină cu atenția pentru continuitatea tradiției în prezent.
Zona de dialog și eseu personal e reprezentată de Arthur Suciu („Iertarea părinților”), un text introspectiv, bine temperat, care mută accentele dezbaterii culturale dinspre idei-parolă spre responsabilități biografice. La „Clubul Ideea Europeană”, Diana Serena Bunea stă de vorbă cu Daniel Cristea-Enache în „Cum a fost posibil?” – un schimb de idei despre instituții, critică și pedagogie publică, revelator pentru o generație care a crescut odată cu „noul val” de interpretare critică.
Zona polemică e susținută de Constantin Toader („Școala în vremurile apocalipsei temporare”), iar memoria presei de Constantin Coroiu („Recurs la memoria din ziare”). Pe ansamblu, revista reușește o rarisimă unitate de ton: textele, deși de proveniențe diverse, respiră aceeași preocupare pentru criteriu, limbaj și responsabilitatea publică a scrisului.
Un accent aparte îl are secțiunea „In memoriam Virgil Nemoianu” (12 martie 1940 – 6 iunie 2025), construită pe un dialog de colecție al lui George Motroc cu marele comparatist – un mod sobru și cald, totodată, de a saluta un spirit canonic al culturii române care a știut să lege România de dezbaterea occidentală.
În preajma aniversării de 145 de ani ai revistei, un dosar dedicat instituției Contemporanul adună intervenții programatice semnate, între alții, de Eugen Uricaru („Spiritul tânăr și vechile metehne”), Ioan-Aurel Pop („Ce înseamnă Contemporanul?”), Mirela Roznoveanu, Dana Duma, Liviu Țăranu. Este, în sine, o micro-istorie a unei reviste-instituție, spusă de martorii ei privilegiați.
Internaționalizarea perspectivei e asigurată de un mănunchi consistent de corespondențe (SUA – Mirela Roznoveanu; Beijing – Liviu Țăranu; Germania – Christian W. Schenk; Stockholm – Dorina Brândușa Landén), de dialoguri cu oameni ai filmului (Dana Duma), ai muzicii (interviul Soranei Mănăilescu cu Marcel Frandeș – „Trăiesc cu muzica!”) și ai scenei (Dana Pocea, profilând o Alexandra Badea „radicală și conservatoare”). Acest buchet cosmopolit e înnobilat de paginile de cultură vizuală ale Dalinei Bădescu (despre „chipurile” lui Horațiu Mălăele) și de cartografiile lui Adrian Majuru dedicate „Orient Express”, semn că revista nu separă cartea de imagine, nici ideea de civilizație.
Nu lipsesc cronica despre expoziția Royal dedicată Reginei Maria (semnată de Maria Stanca), paginile de credință și cultură, precum și un final dedicat satului românesc – Sorin Chețe & Eugen Predescu, „Pasărea trezirii” –, care ancorează numărul într-o realitate adesea ignorată de dezbaterile urbane, dar decisivă pentru fibra țării.
În ansamblu, numărul 9/2025 e construit ca o orchestră de voci majore – de la Breban, Platon, Ioan-Aurel Pop, Cristea-Enache, Uricaru, Roznoveanu, Duma sau Schenk, la eseiști, istorici ai artei, poeți și ziariști –, acompaniate de o rețea de rubrici stabile. Fotografia de copertă, legată de Turandot în regia lui Andrei Șerban, funcționează ca semn vizual al ambiției: o revistă care privește clasicitatea cu ochi contemporan. Nu în ultimul rând, mențiunea instituțională – apariție sub egida Academiei Române – confirmă așezarea revistei în spațiul criteriilor, nu al improvizației.
Verdict: o ediție echilibrată, densă, cu miez conceptual și respirație europeană, în care memoria elitelor (Nemoianu, Saligny) și critica prezentului (educație, ideologii, patrimoniu) converg într-un dosar de normalitate culturală. În termenii motto-ului inițial, numărul oferă, chiar el, o lecție despre cum „recunoști și stimezi” valorile – nu prin festivism, ci prin continuitate, luciditate și bună scriitură.
Christian W. Schenk
