Când împlinești o vârstă, mai ales din a doua parte a vieții, nu poate să nu te cuprindă nostalgia vremurilor de altădată. Așa încep și eu să refac, din amintiri, copilăria trăită pe Valea Iminogului. Apoi, copilăria copiilor mei. Trec prin dispariția celor care m-au crescut și mi-au vegheat visele și ajung la copilăria nepoților. Toate, cu bune, cu rele și pentru care îi mulțumesc lui Dumnezeu. Este un bun prilej de a înțelege evoluția lumii. Câtă diferență între copilăria mea, cea a copiilor mei și, mai ales, cea a nepoților.
Revăd și acum apa Iminogului, când mai mare, când mai mică, în funcție de câtă ploaie cădea, cu voia lui Dumnezeu. Câteodată, prea mică, pentru cânepa pusă la „macerat”. Altădată, prea mare pentru podețele ce-i uneau malurile. Simt și acum durerea pricinuită de pietrele primite de peste gardul curții, ca semn al „prieteniei” prietenilor din vecini. Sau acele albinelor ce ne străpungeau pielea călcâielor bătătorită de mersul cu picioarele desculțe prin țărâna fierbinte, de pe ulița satului. Ce răspundere uriașă era pe umerii noștri când, costumate în „paparude”, invocam venirea ploii! Nu am uitat nici păscutul caprelor, din cimitirul vechi de pe malul Iminogului, colindele prin nămeții de zăpadă sau aroma cozonacilor. Și, mai ales, venirea lui Moș… Gerilă. Adică, Moș Crăciun, de pe vremea părinților noștri. Dar, ce conta numele? Conta ceea ce găseam sub pernă. Că așa era pe vremea mea, darurile se puneau sub pernă. Uneori, mai modeste, alteori, mai surprinzătoare. Dacă s-a păstrat ceva, de-a lungul celor trei generații, adică a mea, a copiilor și cea a nepoților, cred că aceasta a fost bucuria darurilor de Crăciun, indiferent că se găseau sub pernă sau sub brad. Nu am mai mâncat, din copilărie, mere atât de mari, cu miezul atât de galben și coajă de un grena sângeriu și învelite, cu grijă, în ziarul ce ținuse loc de perdele, până la uscarea acestora. Cum nu am uitat elefantul de pluș păstrat cu sfințenie și predat cu „solemnitate” copiilor mei.
Pentru ei, copilăria pe Valea Iminogului s-a rezumat doar la anii până la școală și, mai ales, vacanțele de vară sau de iarnă. Asta nu înseamnă că nu au și ei cufărul lor cu amintiri. Măsuța de lemn cu trei picioare, pe care Mamaie le punea cele mai bune bucate. Sau ziua de duminică, atunci când, treziți cu noaptea-n cap, plecau la târg. Tataie îi așeza, cu grijă, în droagă, iar măgarul Puiu, sub o ploaie de înjurături și hurducăindu-i prin toate gropile și urmele lăsate de tractoarele C.A.P-ului, îi ducea la destinație. Dar merita! Nu găseai, nicăieri altundeva, halviță sau înghețată de la nea Cherbeleață, ca la târgul de la Vâlcele.
Acum, la rândul lor părinți, copiii mei povestesc, cu duioșie, copiilor lor. Cei care au trecut de la măsuța de lemn cu trei picioare și zburătăcitul orătăniilor prin ogradă, la masa calculatorului și navigatul pe internet. Așadar, fiecare generație cu amintirile și nostalgiile ei. Și ce poți să îți dorești mai mult, acum, când împlinești o vârstă din a doua parte a vieții? Sănătate pentru cei dragi și un cufăr cu amintiri cât mai multe și mai frumoase.
Prof. Elena Sîrghie
