…Din toate punctele de vedere!
E vremea când, de obicei, ne metaforizăm (aș fi vrut să scriu: metaforim, dar mi-e teamă că mă sancționează Nichita pentru „necuvinte”) trăirile, urările, ne îmbrăcăm într-o ceață de lene și zâmbire, așteptând fluturii de noapte ai zăpezii cu ochii pe fereastra dinspre iarnă, iar o ciocolată caldă dă clipelor mișcări imponderale, ca într-o adormire fără timp.
Nici iarna nu mai e! E un fel de toamnă prelungită în suflete, mocirloasă, murdară, care trivializează puritatea albului imaculat, înghețat, al anotimpului sărbătorilor. …Iar eu sunt bacoviană, după cum se știe, însă de data asta, sunt hotărâtă! Îl trădez cu Esenin.
Și, Doamne, îmi amintesc anii copilăriei, când tata mi-a fost primul Moș Crăciun, am primit prima păpușă și ultima, pentru că am crescut prea repede; bunicul, de altfel un om rigid, încruntat dar care mergea la biserică în fiecare duminică și care, în fiecare zi de 1 Ianuarie, mă trezea cu mielul ascuns în cojoc: „Scoală-te, fată pistruiată și răsfățată, de pune mâna pe Vasilică, că se crapă de prânz!”. Tataie al meu, care îi spunea lui tata, când mă găsea pe terasă, albă, înfășurată de Cristi în pătură, mai mult moartă decât vie pentru că mâncasem pe ascuns o prăjitură din comerț: „Asta moare! Noroc cu Cristi!”. Și scuipa în palme, apoi mă trăgea de la încheietura mâinii până la cot, de jos în sus, ca să se ducă răul… Iar ultimul Moș Crăciun, fratele meu, cu un cadou plastic și semnificativ, un sac cu suluri de hârtie igienică și mesajul scris, ”pentru o…”. Da, eu eram fata bunicilor și a părinților, și a fratelui care-a plecat, întotdeauna cu obrazul întins spre sărutarea de binecuvântare, într-o fragilitate lirică, asumată.
Totul e ca un cântec vechi, scris pe hotarul dintre îndârjire și așteptare. Îndârjire punitivă și așteptare resemnată.
Sărbătorile nu înseamnă neapărat, fursecuri, pomana porcului și salată de boeuf, ci și o retrospectivă a anului trecut. Ce-am făcut bine? Ce am greșit? Să ne-ntrebăm sufletul și inima ca la o spovedanie la care nu ai trac, ci ești singur cu tine! Nu te judecă nimeni, nu ești certat, nici decorat.
S-a dus logica zilelor normale; Zuckerberg, a intuit bine când a creat facebook-ul, dar niciodată modul acesta de socializare nu va putea înlocui o îmbrățișare, o strângere de mână, o privire ochi în ochi, un sărut.
Să primim Nașterea Domnului cu inimile calde, cu sufletul curat și cu bucurie.
Crăciun binecuvântat, dragi cititori !
Anca Ioniță Popescu
Membru UZPR & LSR
Director Revista Popas Jurnalistic și Literar-Artistic, Slatina
