După o vreme, începem să cugetăm la rolul trecerii ireversibile a timpului sau la relativitatea acestuia, într-un proces cognitiv ce amintește de eternul Einstein.
Fie că este vorba de trup, fie că ne raportăm la spirit, dorința de ști cât mai mult nu cunoaște limite.
De exemplu, eu, înainte de a scrie acest articol, am gândit un plan al dezbaterii, sperând în eficiența receptării mesajului. Având însă relative dubii carteziene, mă întreb dacă există posibilitatea ca eu să fi gândit mesajul după ce am scris articolul. Cronologia asta mă depășește filosofic, fiindcă, având reminiscențe de flash-back, mă transpun în perspectiva subiectivistă, întrebându-mă ce-ar fi dacă eu, înainte de a privi un meci de fotbal, aș ști rezultatul.
Cum ar fi ca eu, înainte de a merge la bibliotecă, să fi citit toate cărțile care mă interesau? Cum ar fi să mi se facă foame după ce m-am săturat?
Măcinat de frământări existențiale, aș porni cu o sacoșă plină spre piață pentru a-mi cumpăra ceea ce am poftă, după ce mi-am potolit foamea.
Astfel, sărind etapele receptării cronologice, cu nedumerirea specifică a lui „înainte” și a lui „după”, tind să-i dau dreptate lui Einstein.
Nu există nici „aici”, nici „acum”, ci doar ancorări în realitatea cronofagă a hranei de zi cu zi. Astfel, pentru a ne procura hrana cotidiană, trebuie să mergem mâncați la cumpărături. Așa putem să facem economie, să nu cumpărăm prea mult, salvând buzunarul buclucaș.
În concluzie, am încercat explicarea unei lecții de economie, asumate prin declarații mai mult sau mai puțin nefericite, din cauza vremii sau a vremurilor. Nici aici iarna nu-i ca vara, deoarece nu știu când să mănânc mai mult sau mai puțin – pentru binele țării – din import iarna, sau autohton – vara. Trebuie să fiu rezervat totuși, fiindcă obezitatea a devenit contagioasă și îmi e teamă să nu o iau din piață.
Prof. Victor Iacobescu
