Motto:
„Sfios, amurgul toamnei mohorâte
Își mișcă-ncet podoaba lui bolnavă,
Ca din cădelniți fumul de tămâie,
Prelung se zbate frunza din dumbravă.
Tu stai în prag și, din frăgar, o frunză
La sânul tău s-a coborât să moară,
Iar vântul spune crengilor plecate
povestea ta, frumoasă domnișoară…”
(Octavian Goga – Dăscălița)
Se vorbește foarte urât astăzi despre învățământul românesc. Toate sistemele educative clientelare, politizate la maxiumum, din 1989 încoace, au pălăvrăgit zadarnic despre „reforma în educație”, însă nicio guvernare n-a reușit să ridice Educația noastră de toate zilele mai sus de „genunchiul broaștei”, acolo unde o lăsaseră Partidul Comunist Român și ciracii săi. Ba, mai mult decât atâta, în unele laturi ale sale, învățământul post-decembrist s-a situat și se situează și azi sub standardele comuniste, având în vedere internaționalismul așa-zis progresist, eludarea tradițiilor noastre naționale, între care unele veneau, binefăcător, din perioada Gândirismului izbăvitor, de pe vremea „Serviciului social”, în care, pe frontispiciul „școalelor” noastre, se scria vizibil: „Veniți și luați lumină!” De la Revoluție încoace, fiecare guvern a anulat tot ceea ce făcuseră și bun, și rău guvernele anterioare, fiecare guvern și-a pus miniștri pe criterii strict politice, ajungându-se până acolo ca unii miniștri ai Educației să facă din Limba Română o vale a plângerii, adâncindu-se, astfel, și mai mult, criza Educației românești. O criză care, astăzi, a culminat cu această maladie planetară de Coronavirus, pe care guvernanții noștri de „pepsiglas” nu reușesc s-o țină în frâu. Nimeni nu mai vorbește azi despre apostolatul din învățământ, despre harul și menirea dascălilor făcuți pentru această misiune de „naționalizare a spiritualității românești”, cum zicea Constantin Rădulescu-Motru, în „Personalismul energetic”, niciun factor responsabil nu mai premiază, fie și cu „aprecieri verbale”, pe mentorii autentici ai pruncuților noștri, ca în „Hronicul și cântecul vârstelor”, de Lucian Blaga, ci doar pe cei care au avansat pe baza carnetului de partid și pe învârteli subterane.
Se vorbește urât și despre educatorii noștri, despre imoralitatea unora dintre ei, despre metodele lor primitive, despre incultura lor și despre pregătirea și diplomele lor luate la „mare distanță de învățătură”, despre cocoțarea lor în funcțiile cele mai înalte din învățământul românesc, pe criterii de clan și gașcă, despre îndepărtarea modelelor autentice… Dintre domeniile primordiale de înălțare a patriei noastre, Sănătatea și Educația au fost și au rămas cenușăresele tuturor sistemelor post-decembriste.
Și, totuși, dragi cititori, în România noastră profundă, am întâlnit și dascăli pregătiți, patrioți, creștini, educați, cu școală adevărată, cu conștiința curată a ceea ce înseamnă pregătirea generațiilor pentru viitorul acestei țări.
Și nu de puține ori am scris despre ei…
Avem, astăzi, un caz din orașul Mioveni, din județul Argeș. Poeta Mandu Liana-Georgette, un cadru didactic cu studii superioare, sensibil, cu cei șapte ani de acasă, din părinți, la rândul lor, educatori de frunte, o doamnă marginalizată, ani de-a rândul, de sistemele clientelare, așa cum v-am spus, a revenit în învățământ după ce fusese îndepărtată, o perioadă destul de mare, pe criterii fără de…criterii, în fapt pe criteriile „reformatoare”…nereformate, care îngăduie multor nulități cu diplome luate „pe sub mână” să ocupe locul unor profesioniști adevărați.
Povestea pe care ne-o spune Liana este și tristă, dar și plină de speranța și optimismul care ne spun că nu este totul pierdut.
Ianis, un pruncuț frumos și nevinovat, din clasa pe care Liana a preluat-o, din mers, a fost nevoit să îndure calvarul moral, uneori și fizic, dar și de înstrăinare, prilejuit de despărțirea părinților săi. Rămas la tatăl său, al cărui comportament a ajuns până la urmă în instanțele judecătorești, Ianis a fost mult timp izolat de comunitatea celor de vârsta sa, îndepărtat de mamă, chinuit, lipsit de un atom de dragoste maternă și paternă, interiorizat, rămas oarecum în urma generației sale, sub aspectul comunicării cu aproapele, dezvoltării imaginației și inteligenței sale, ambele native. Într-o zi, mama sa a riscat totul, l-a luat de la fostul soț, și, iată, l-a dus la școală, urmând ca instanțele judecătorești să decidă legalitatea demersului său. Doamna învățătoare, Mandu Liana-Georgette, n-a stat pe gânduri și a înaintat un memoriu completului de judecată care, se pare, a cântărit greu, iar Ianis a rămas la mama lui, care, cu toate neajunsurile, își va da și inima pentru copilul său.
Când a citit memoriul Doamnei învățătoare, cu toată sobrietatea ce o impune o instanță de judecată, tânăra judecătoare a început să plângă. Nici avocata mamei copilului nu s-a putut abține și a lăcrimat copios. Au urmat grefiera și majoritatea celor din sala de judecată să verse lacrimi. Și ca totul să aibă un happy end fericit, a plâns și tatăl lui Ianis. Umanitatea din el nu putea să nu iasă la suprafață…
O poveste de viață, o pildă apostolicească, un model de dascăl, o poetă recunoscută în cercurile argeșene, din fostul Regat, dar și în revistele din țară, un fel de „Dăscălița” lui Octavian Goga, care poate să ardă în inima sloiului de gheață, pentru discipolii săi. Felicitări, Liana!
„Memoriu”,
Mă numesc Mandu Liana-Georgette și sunt învățătoarea elevului Matei Ianis-Andrei, din clasa I a Școlii Gimnaziale Nr. 1 Mioveni. Consider că este o datorie morală și profesională să mă adresez Domniilor Voastre, nu numai ca unor reprezentanți ai instituției juridice, ci și ca unor Oameni și, poate, părinți, în speranța de a nu permite să se piardă un suflet de copil.
L-am cunoscut pe Ianis în data de 11.01.2021, când am preluat clasa I, de la fosta lor învățătoare, pe când cursurile se desfășurau on-line. M-a izbit felul în care mă privea, asculta și participa la ore. De dincolo de ecran, un ghemotoc de copil de deosebea față de ceilalți, prin timiditate, emotivitate, nesiguranță și teamă. Nu ridica mânuța, se ferea să răspundă, doar privea ecranul cu ochii mari și curioși.
Am luat legătura cu mama lui și, astfel, i-am aflat povestea. În data de 08. 02. 2021, când școala și-a redeschis porțile, l-am putut cunoaște, studia și analiza îndeaproape.
Datoria noastră, a dascălilor, nu se rezumă doar la transmiterea cunoștințelor, la dezvoltarea aptitudinilor și competențelor elevilor noștri, ci implică și pătrunderea adâncă, discretă și elegantă, totuși, în sufletul lor, cunoașterea situației familiale, a problemelor ce-i frământă și dincolo de porțile școlii. Numai așa putem adopta un comportament care să se muleze pe nevoile lor individuale.
Când pășesc în clasa I, în general, copiii știu să recunoască și să deseneze literele de tipar, sunt familiarizați cu cifrele și numerele, însă Ianis cunoștea doar câteva litere pe care mama lui se străduise să i le arate, iar „împărăția ” cifrelor și a numerelor era un tărâm necunoscut.
Prin răbdarea, blândețea și efortul mamei sale, cu truda și ambiția lui enorme, prin tactici metodice, pedagogice și psihologice din partea noastră, a dascălilor, Ianis a reușit să recupereze foarte mult, într-un timp scurt.
Dragostea care i-a lipsit atât de multă vreme a cunoscut-o, în sfârșit, în brațele mamei, în colectivul de copii și, sper, că și căldura sufletului meu să-l fi atins…
Ianis, acum, e încrezător în sine, teama și tracul i-au dispărut, este vesel și plin de viață, mereu curat și îngrijit. Și-a deschis sufletul, povestindu-mi lucruri pe care mi-e greu să le descriu. Tot ce-i amintește de traumele trecutului apropiat este vorbirea subdezvoltată, ca urmare a izolării îndelungate. În prezent este înscris la cursurile de logopedie din cadrul școlii noastre.
Vă rog, nu îl întoarceți în Iadul din care tocmai a scăpat! Lângă cicatricea din sufletul său, ar fi dureros de nedrept să se așeze răni viitoare.
Vă rog din suflet de dascăl: ajutați-l pe Ianis să rămână unde a găsit iubire: lângă mama sa, lângă noi. Vă mulțumesc! Institutor- Mandu Liana-Georgette”
Dumitru Sârghie
