Ceea ce ni se întâmplă astăzi, zic unii, este consecința lipsei de educație sanitară. Pentru că, în mileniul III, încă ne mai tratăm „după ureche” – fie cu leacuri băbești, fie de pe Facebook. Pentru că, deși trăim o dramă națională, nu ne vaccinăm, convinși fiind că va fi și mai rău… Eu cred că ne lipsește, deopotrivă, și o cultură politică, democratică. Și că nu este exclusă o legătură, o interdependență între cele două. Mi-am dat seama atunci când, într-o zi, pe seară, am auzit urlete ce veneau dinspre esplanada Craiovei. Am ciulit urechile sperând că este vorba despre vreun protest autorizat în care se cere autorităților să ia măsuri drastice pentru a opri răspândirea virusului ucigaș. Nici vorbă! Nu am înțeles decât: „USR!, USR!” și „Nu plecăm! Nu plecăm!”
M-a cuprins imediat panica. Doamne, mâine sunt alegeri și eu nu mai știu cu cine să votez. Care este partidul, mare sau mic, nou sau vechi, care să îmi ofere garanția că, odată ajuns la putere, membrii săi vor pune binele public înaintea celui personal sau de partid? Când m-am dezmeticit mi-am dat seama că este vorba despre învestirea Guvernului Cioloș. Adică miniștrii propuși și care nu au primit aviz favorabil în comisii merg să fie votați în Parlament. Nimic greșit! Numai că nu înțeleg, mai rău decât cetățeanul turmentat, care parlamentari să îi voteze, ai puterii sau ai opoziției? Iertată să îmi fie naivitatea politică, dar eu chiar nu am crezut că după epocă Dragnea, voi mai vedea membrii vreunui partid politic bucurându-se că le-a căzut propriul guvern la moțiune.
Și atunci care este rostul protestului? Și ce înseamnă „Nu plecăm! Nu plecăm”? Cine să plece și de unde? Ei, de pe esplanadă? Sau partidul cu care se identifică până la pierderea identității? Și dacă da, de unde, de la putere sau din opoziție? Eu înțeleg dorința arzătoare a simpatizanților unui partid, ca acesta să ajungă să conducă țara, ferm convinși fiind că numai așa mai poate fi salvată de dezastrul în care au adus-o toți ceilalți, mai puțin ei. Dar pentru asta există mijloace, instrumente corespunzătoare, democratice. Până atunci, chiar cred că este vorba de lipsa culturii politice. Personal, cât am profesat am fost preocupată să pun la elevi bazele unei minime culturi democratice, respectând principiul că, în școală, nu se face politică, ci se învață cum să faci politică. Adică, importanța votului, atitudinea față de Putere, care nu trebuie adulată, ci respectată sau contestată, în mod civilizat. Îmi este teamă, văzând cum ne manifestăm, din punct de vedere politic, că, după mai bine de 30 de ani, de când am obținut acest drept, cei mai mulți suntem rodul politicii făcută în școli și nu al învățării ei…
Prof. Elena Sîrghie
