În Absurdia Land, țara în care timpul curgea invers, iar casele își schimbau forma la fiecare respirație, Kremlin Georgescovici își făcea intrarea triumfală pe scena improvizată din butoaie și crengi. Costumat în ie, pantaloni roșii și opinci, cu părul alb fluturând dramatic, ținea în mâini o secere, un ciocan și o teorie despre viață atât de absurdă încât până și râurile râdeau în hohote.
„Apa! Nu știm ce este apa!”, tună el cu o voce ce părea furată dintr-un discurs sovietic vechi. Un râu din apropiere, probabil exasperat, izbucni într-un chicot scurt: „Nici tu nu știi, Kremlin!”
Dar Georgescovici nu se lăsă intimidat. Ridică mâinile către cer, de parcă ar fi fost pe punctul să convoace o furtună sau măcar o ploaie torențială, și continuă: „H2O este o insultă la adresa divinității lichide! Apa are memorie, iar voi, sărmani muritori, îi poluați sufletul!”
Din mulțime, un simplu cetățean, sceptic, cu o găleată goală în mână, ridică un deget: „Și… cum ne curățăm sufletul, dom’ Kremlin?”
Profetul improvizat își încordă fruntea, creând impresia că tocmai descoperea sensul vieții. „Fiecare picătură de apă este o oglindă a sufletului nostru. Dacă apa plânge, înseamnă că plângem și noi. Nu mai folosiți detergenți, când vă spălați izmenele!”
La aceste cuvinte, un izvor din apropiere începu să bolborosească sarcastic, iar un copac își lăsă frunzele să cadă, ca într-un gest colectiv de nepăsare…
Dar Georgescovici își continuă misiunea cosmică: „Apa din Carpați nu e doar apă! Este energia subtilă care leagă spiritul de materie, antidotul vaccinurilor care vă transformă în marionete spirituale!” Acum, chiar și norii, coborâți la nivelul solului, păreau că își dau ochii peste cap.
Din mulțime, o bătrână începu să râdă, iar râsul ei se răspândi rapid, contaminând până și râurile. Kremlin, confuz, dar încercând să-și mențină aura de profet, ridică secera și ciocanul ca pe niște relicve divine. „România”, proclamă el, „este sanctuarul umanității! Carpații sunt coloanele universului, iar eu sunt mesagerul lor!”
Râurile, plictisite de discursul său, începură să-i înconjoare scena, formând o mică insulă. „Ce faceți? Eu sunt salvatorul vostru!”, strigă Kremlin, dar un val micuț, parcă ironic, îi stropi opinciile, făcându-l să țopăie ridicol.
Un momârlan autentic, cunoscut pentru umorul său sec, strigă din spate: „Kremlin, apa din Carpați zice să te speli pe mâini înainte să mai ții discursuri!”
Georgescovici, pierdut între propriile teorii, ridică un pahar cu apă, dar apa refuză să fie băută. „Nu mă bea”, zise ea pe un ton grav, „că o să te îneci în propriile minciuni.”
Astfel, Absurdia Land deveni scena unui spectacol fără sfârșit, în care Kremlin Georgescovici, ridiculizat de natura însăși, continua să-și proclame absurditățile, în timp ce râurile râdeau, norii pufăiau a lehamite, iar rumânii, în cămeșă și-n izmene, își notau povești cu căpcăuni, pentru a le spune nepoților, la gura sobei.
Dumitru Sîrghie