Omul, deși aparent stăpân al naturii, este în realitate o ființă extrem de fragilă, supusă legilor implacabile ale existenței. Fragilitatea sa nu rezidă doar în vulnerabilitatea fizică – ușor rănit de boli, accidente sau cataclisme – ci mai ales în complexitatea psihologică și spirituală care îl definește. Conștiința de sine, care îi conferă unicitatea, este și sursa trăirilor sale contradictorii: aspirația către divin și dorința de putere absolută.
Orgoliul, această formă exacerbată a ego-ului, se naște din incapacitatea omului de a-și accepta condiția efemeră. Într-o încercare de a-și transcende limitările, el caută să domine totul: natura, semenii, chiar și propriul destin. Paradoxal, acest impuls către dominație îl face și mai vulnerabil. Orgoliul îi întunecă rațiunea, îl izolează de ceilalți și de Dumnezeu, ducând adesea la autodistrugere.
Din perspectivă filosofică, acest orgoliu poate fi înțeles și ca o revoltă împotriva absurdului existențial, a lipsei unui sens aparent. Însă, tocmai în această revoltă se ascunde cheia reconcilierii. Recunoașterea limitelor proprii, acceptarea fragilității și reîntoarcerea la o viață în armonie cu ceilalți și cu natura pot transforma această vulnerabilitate într-o forță. Fragilitatea și orgoliul sunt două fețe ale aceleiași monede. Omul, în slăbiciunea sa, este chemat să se ridice nu prin dominație, ci prin iubire, compasiune și umilință – singurele virtuți care îl pot conecta cu divinul și cu eternitatea.
Această lecție fundamentală se aplică în egală măsură unui lider, mai ales președintelui unei națiuni. Un președinte al României nu este doar un lider politic, ci și un simbol al identității, demnității și unității naționale. Din nefericire, actualul președinte a demonstrat exact opusul acestor valori, orgoliul său exacerbat împiedicându-l să-și recunoască greșelile, să își asume eșecurile, să-și ceară iertare poporului român și să plece la Sibiu cu trenul…
Viitorul președinte al României trebuie să fie opusul acestei imagini. Un lider adevărat nu vede greșelile ca pe o slăbiciune, ci ca pe o oportunitate de învățare. Onoarea de a admite un eșec, de a cere iertare și de a învăța din greșeli nu doar că demonstrează integritate morală, ci reconstruiește încrederea. Dialogul, empatia și demnitatea renunțării la putere, atunci când timpul o cere, sunt trăsături esențiale ale unui lider adevărat.
Un președinte autentic va înțelege că puterea nu este un scop în sine, ci un instrument temporar pentru a servi binele comun. El trebuie să cultive iubirea de patrie prin slujire, nu prin orgoliu. Să fie un mediator, nu un dominator, și să transforme fragilitatea omenească într-o sursă de înțelepciune.
Viitorul președinte al României este chemat să fie un exemplu de umanitate și de echilibru, un lider care să transforme fragilitatea în putere și orgoliul în iubire de semeni. Cea mai mare moștenire pe care o poate lăsa nu este puterea exercitată, ci încrederea inspirată. Numai astfel România își va regăsi demnitatea adevărată.
Dumitru Sîrghie
