„În nopți cu lună pe aripi visând-o sub nori, între flux și reflux, bate inima nemărginită a apei (…). Marea este de neatins cu palmele noastre, cu sufletul plâns! Atingeți-o cu ochii visului nețărmurit, înzăpeziți de rouă!”
Iată, dragi cititori, un crâmpei din debutul cochetei cărțulii „Amurg de vis”, semnată G. Andronie Prală, o carte care, păstrând proporțiile, îmi aduce aminte de „Amurgul gândurilor”, operă de căpătâi a filosofului Emil Cioran.
În „Amurg de vis”, G. Andronie Prală ne arată, cu mijloace artistice adecvate, cum te poate salva un zâmbet, „cum ar fi posibilă topirea calotelor glaciare și cum ar întâmpina omenirea cataclismul”, cum să rămânem oameni, urmând poruncile din Biblie și cum să te comporți, când ești copleșit de doi „ochi blânzi”.
Este aici, în această carte, o succesiune de amintiri și retrăiri din perioada copilăriei, a trecerii prin școală, la întâlnirea cu „zeii”, cu dascălii noștri de toate zilele, cei care ne-au pus aripi pentru zborul spiritual al vieții, atunci când „toate iepele alergau” prin capetele noastre de elevi buimaci, călărind pe Rosinanta și aflându-ne în luptă cu Neantul… „Sărmana Rosinanta, sărman elev, vivat profesore!”
G. Andronie Prală pune substanță în prozele sale scurte, care oglindesc lecția propriei sale vieți. Scrie așa cum a „scris Cel de Sus, cu gena lui aplecată peste lume.” Scrie despre personaje și caractere. Face literatură din lucruri și taine care i s-au întâmplat și întrupat în carne și sânge. Scrie ca și cum ar cânta la pian, dansând „cu degetele – mici și dibace – pe clape.”
„Am pus burta pe carte, pe Istorie adică, de mă trezea mama din somn: – Băiete, iar visași urât!”
Iată, dragi cititori, amintirile din copilărie ale acestui povestitor hâtru care, prin prins scrisul său diafan, mulțumește „îngerilor de sus, chiar și dracilor din abisuri”, căci, de n-ar fi fost ei, istoria ar fi fost altfel. Și ar fi fost păcat!
Își vede prin vis învățătoarea „intrând pe ușă zi de zi, parcurgând drumul până la catedră și îmbrățișându-l cu privirea.” De la ea a învățat să fie bun și iertător, să contemple lumea și să-și ascundă rănile sufletului în poezie.
În partea a doua a cărții, autorul schimbă nițel calimera, de la artă pentru viață, la artă pentru artă, propovăduind înțelepciunea, judecata, creația, diminețile de martie, viața de la țară, cu farmecul ei, astăzi pe cale de dispariție. „Ce prostii mai gândește omul când bea un păhărel în plus!, gândi el și se mai șterse o dată așa!, ca să vadă lumea că are nas”.
E aici poezie curată, poezie care se amplifică, atunci când pe autor îl „abate din gânduri hârjoana unei tinere țigăncușe. Două puștane și un băiat ceva mai măricel râdeau de mama focului, înviorând zăpușeala verii.”
Ce poate fi mai frumos decât atunci când, prin scrisul tău, declanșezi primăvara, ca „să miroase a flori și a pământ proaspăt?”
„Oamenii se mișcă, trăiesc și gândesc mai mult sau mai puțin fericiți”, ne spune autorul „Amurgului de vis”, iar pruncii noștri se nasc din lacrimi, precum Feții-Frumoși de altădată… „A iubi înseamnă a te goli de tot ce ai în favoarea celuilalt.” A fi scriitor, înseamnă a dărui tot ce ai în favoarea cititorului… și chiar asta face G. Andronie Prală.
Aceste bijuterii în proză îl așază pe G. Andronie Prală cu mult de-asupra puzderiei de „scriitori” drăgășăneni, crescuți precum ciupercile peste noapte, după o bură de ploaie… Este un prozator autentic și poate că Editura Kidcom, care-și asumă un astfel de autor, ar trebui să ceară și serviciile specializate ale unui om de carte, care să facă acordurile fine ce țin de gramatica și de structura cărții, pentru mai multă onorabilitate. Spunem asta, pentru că, în carte, s-au strecurat câteva mici erori, care impietează cumva asupra valorii acesteia per ansamblu… Ori, editura, din respect pentru cititor, trebuie să aibă, ca pe vremuri, un „cap limpede”.
Noi îl felicităm pe G. Andronie Prală ai cărui pași calcă maiestuos pe „umbra lacrimilor străbunești”, îngăduindu-i, în continuare, să vorbească cu strigoii, să privească alene cum plouă și să reaprindă, prin talentul său, cântecul și zbuciumul acestei vieți de nevoi a românului desțelenit de matricea sa spirituală…
Dumitru SÂRGHIE
