Păsări migratoare de baltă, îmbrăcate în mantii albe și împodobite pe spate cu un mănunchi de pene ornamentale lungi, egretele sunt îngerii lui Dumnezeu trimiși să planeze între ape și cer și să sugereze oamenilor aventura purității.
Scriitorul, poetul și eseistul Aurelian Titu Dumitrescu, cu o fabuloasă avere literară dăruită oamenilor, a îndrăznit în spațiul său metafizic să coboare egretele pe pământ pentru a-i susține eseurile construite în tablete și adunate într-o plachetă botezată „Egrete la sol”. Imaginația lexicală și combinatorie a domniei sale pune la încercare puterea de decodare a cititorului și de penetrare filosofică a materialelor înfățișate. Ca să te încânți de eseurile lui Aurelian Titu Dumitrescu, însemnate cu egrete, ai nevoie de vocația tragicului, știută din scrierile anterioare și îmblânzită, această vocație, de înțelepciunea biblică.
Placheta „Egrete la sol” a apărut de curând, în acest 2015, la cunoscuta Editură bucureșteană „Semne”, e dedicată „nepotului meu Ștefan” și impune printr-o copertă de azur. Douăsprezece la număr sunt eseurile cuprinse aici, tot atâtea câți Apostoli l-au înconjurat pe Iisus.
„Epistola mov” deschide cartea și e destinată lui Mircia Dumitrescu, ale cărui revelații „Vin pe tema confuziei dintre planuri minore și fără de sfârșit”, întrucât genialitatea sa „este ca o matcă de munte, care trebuie sustrasă de la un preț mai slab al înțelegerii artei”. „Din evrei, saferilor” aduce în prim plan pe cel care îi întruchipează pe evrei: Florin Safer. „Evreii nu m-au păcălit niciodată”, afirma sentențios autorul. „I-am iubit fără să le spun asta, pe unii i-am atacat fără să-i disprețuiesc”. A treia tabletă: „Epistola albă” se concentrează în jurul Ioanei Laviniei Streinu care „scrie pictura cu dezinvoltura morții dezvirginate de transă… Visceralitatea sunetului acestei artiste e percutabilă în muzica împricinatelor forme pe care le-a adecvat absolutul”. „Epistola călâie” își întoarce verbul adâncit în prietenie la Mircia Dumitrescu și la Florin Safer. Primul „este un artist care ne salvează de toate preumblările sale teoretice prin ideea de geniu, pe care el o prefigurează în absolut sau în particular”. Urmează „Epistola dreaptă” avându-l protagonist pe Nichita Danilov și definindu-l ca „cel mai aventuros în propria sa conștiință și mai revoltat poet creștin din câți sunt în viață acum”. Excepțional și sintetic, întru întuneric și umbră e portretul pe care i-l face din câteva trăsături: „El strânge întunericul până unde vrea sufletul său. Este o desăvârșire în umbra sa”.
La a șasea poziție a cărții cu epistole se așează „Epistola în unghi drept”, construită pe principiul scrisorii de prietenie, adresată lui Florin Safer. În inima ei stă prietenul Costel Stancu, poet și polițist remarcabil și e evocat din vechi timpuri Ion Heliade Rădulescu. În „Epistola umedă”, sufletul însetat de puritatea omenească e înduioșat din nou de Mircia Dumitrescu: „Ca și cum aș transfera vulcanului propria mea forță de a erupe”- declară Aurelian Titu Dumitrescu. Nu sunt ocolite nici familiile prietenilor, precum în „Epistola pentru copila unui prieten”. Strălucește în tabletă Mădălina Vanda Safer,căreia i se adresează direct: „Draga mea prietenă, te consider confidenta absolutului meu și te rog să crezi în părinții tăi, lăsându-mă să-ți mărturisesc tristețea de a fi sigur pe mine și în totalitate moral!” Se ajunge și la o „Epistolă moșmonită”. Intră aici în scenă Costel Stancu care are „voluptatea nechezatului unui mânz neumbrit de primul său act sexual”, act ce inhibă prin puritate și dizolvă prin tăcere. Și, tot original în titlu: „Epistola cârnă”, o cunoaștem pe Magda Mira, poeta ce „devine o matură autoare de viziune”, înrudită cu Nora Iuga prin voluptăți semantice. Intră în scenă și Cezar Ivănescu ce aduce în sfera creației lirice memorabilele adevăruri, cum că „poetul nu trebuie să absenteze din opera proprie. Cititorul trebuie să priceapă din textele pe care le așează sub ochi când îi este bine și când nu îi este bine poetului”. Colosal!
Închide cartea „Epistola decupată”. Vine Victoria și vine Victor Sorin Chirimbu cu treizeci și unu de tablouri în care artistul plastic recheamă portughezii la zilele lor de glorie. În completare, vine și poemul: „Portugalia începe de acolo de unde/ se lasă în pustiurile de apă/ dreptul cutumiar al Cosmosului./ Deșurubările de valuri/ amețite de căldură/ sar de pe osia lumii…”
Aurelian Titu Dumitrescu aduce la sol egretele. Pentru a fi mai aproape de puritatea lor, așa cum Charles Baudelaire aduce albatroșii pe puntea corăbiilor pentru nevoia de infinit a sufletului său: „Din joacă, marinarii pe bord, din când în când,/ Prind albatroșii, mari păsări călătorind pe mare,/ Care-nsoțesc, tovarăși de drum cu zborul blând,/ Corabia pornită pe valurile-amare.// Pe punte jos ei care sus în azur sunt regi/ Acum par ființe stângace și sfioase/ Și-aripile lor albe și mari le lasă, blegi,/ Ca niște vâsle grele s-atârne caraghioase.”
ION GEORGESCU
Ciucure sa fi asemeni rasaritului de soare TU si toti cei dragi tie !Te sarutam cu revederea in suflet.