Așa cum spuneam, atât în scrierile sale din perioada interbelică, publicate în cele mai importante publicații ale vremii, cât și în perioada comunistă și postdecembristă, Pan. M. Vizirescu a scris cronici elogioase la adresa celor de la care a luat „lumină” și și-a cântat în versuri modelele spirituale, un loc însemnat în acest sens ocupând, desigur, poetul național Mihai Eminescu, căruia-i atribuie sintagma Poetul-Neam, în poemul cu același titlu.
Dăltuitor de versuri, cu penelul înmuiat în tradiție și românism, atașat valorilor lirice naționale ale gândirismului, care a reprezentat în epocă „vârsta de aur a literaturii române”, cum spunea marele stilist și literat Dumitru Caracostea (iată un alt cărturar slătinean de primă linie literară), Pan. M. Vizirescu nu putea să treacă cu vederea, în scrierile sale, geniul lui Eminescu.
Simțea nevoia clarificatoare și pe înțelesul tuturor, să disece rostul pe pământ al poeziei Luceafărului, să precizeze, dacă mai era încă nevoie, înălțimea piedestalului pe care se află poezia acestuia, în raport cu cea a altor creatori de literatură românească, el însuși, ca și modelul său, „despicând luminișuri” în filosofia liricii eminesciene.
„Beția de visuri” a lui Pan cu Eminescu este una deplină, fără rest: „Am băut ast’ noapte – eminesciană – / Cupa mea de visuri, cu tării de nard. / Fie din risipa geniului-mireasmă, / Întru poezia pentru care ard” Ori: „Ca el n-o mai fi / altul n-o mai fi. / Eminescu – Timp / mai sus de Olimp”.
Citind versurile lui Pan. M. Vizirescu închinate lui Eminescu, realizezi că sublimul naționalism și romantismul conservatorist generate de Luceafăr, prin gândirea și opera sa, au făcut un arc în răstimp, sărind cu o oarecare dezinvoltură istorică peste simbolismul franțuzesc al lui Macedonski și al unora dintre adepții săi (ei înșiși fiind înalte repere literare), poposind în tabăra gândiriștilor, acolo unde funcționau la cote incandescente, mai întâi, Cezar Petrescu, apoi Nichifor Crainic, Aron Cotruș, Dan Botta, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu și ultimul gândirist, Pan. M. Vizirescu, cu care au înveșnicit miraculos spiritul românesc, cel puțin până la venirea tancurilor sovietice, pe care Pan. M. Vizirescu le văzuse în funcțiune, la Stalingrad, el fiind atunci și reporter de război, delegat, pe frontul antisovietic, de Guvernul Antonescu.
Așadar, Eminescu circula prin sângele albastru al lui Pan. M. Vizirescu, fapt pentru care acesta îl invocă în următoarele versuri: „Aduceți calul cu suflare de foc / Să bată din picior năzdrăvan. / Voiesc a pleca astăzi cu Eminescu / într-un codru bătrân moldovan.”
Pan. M. Vizirescu îl consideră pe Eminescu un geniu ascuns în lumină, semn astral că este la îndemâna tuturor acelora care au ochi să-l vadă, recunoscând faptul că versul marelui poet îi dă aripi, îl fortifică, îi întregește harul scriitoricesc.
„Când mă scufund în versul tău, sunt altul, / din ce în ce mai mult mă întregesc”.
Se știe că, mult timp după ieșirea sa din bezna autoexilului, Pan. M. Vizirescu n-a avut acces la vreo publicație românească, darămite să mai publice vreo carte… Scria doar pentru sinele său, pentru a-și exercita harul de scriitor nativ și pentru a-și imortaliza, cumva, gândurile, pe bucăți de hârtie disparate (să le numim foi volante), pe caiete de „dictando”, cum se numeau în epocă acele caiete școlărești (pe un astfel de caiet el a scris „Jurnalul de la Gândirea” care va vedea lumina tiparului în viitorul apropiat), uneori chiar pe rețetele sale medicale, în care erau prescrise pilule pentru bolile-i de inimă. Pe un petec de hârtie, în posesia căruia am intrat, provocat fiind de o emisiune TV, în care fiica lui Mihail Sadoveanu se mândrește că tatăl să a fost și a rămas până la moarte un om de stânga, Pan. M. Vizirescu scrie, așa cum am spus, doar pentru sine, că îl privește (pe Sadoveanu- n.r.!) „dacă așa i-a fost sufletul, disponibil pentru a[-i] ajuta pe cei ce dușmăneau neamul românesc”, adică pe comuniști, însă îi atrage atenția fiicei sale că, făcând servicii acestora, Sadoveanu s-a amestecat în istoria neamului românesc și nu i-a lăsat pe voievozi „să doarmă-n colb de cronici” și nici pe Eminescu nu l-a lăsat în „somnul lui sfințit de suferința ce i-au provocat-o străinii”, el, Sadoveanu, regăsindu-se între slugile comuniste.
Consecvent fiind idealurilor sale, Pan. M. Vizirescu nu s-a dezis niciodată de credința sa naționalistă și, deși a fost marginalizat până la capăt (personal, eu cred că și astăzi există o anumită teamă de a-i sublinia lui Pan. M. Vizirescu personalitatea și haru-i scriitoricesc), el a stat ce-i drept „în banca lui”, cum spunea Valeriu Râpeanu, dar nu a făcut compromisul pe care l-a făcut, bunăoară (gest de înțeles, cumva, fiindcă trebuia și el să trăiască, după ce suferise atât de mult rigorile închisorilor comuniste), Nichifor Crainic, care s-a înrolat în solda P.C.R. scriind, din 1962 până în 1968, la revista de propagandă comunistă „Glasul Patriei”.
Volumul „Poeme (1982), semnat Pan. M. Vizirescu, conține un întreg capitol dedicat lui Eminescu („Poetul-Neam”), în care sunt evocate Teiul lui Eminescu, Veronica Micle, statuia lui Eminescu, freamătul de codru, din poemele Luceafărului, „timpul luminii și talantul ispășirii” eminesciene, așa cum măreția lui Eminescu este evocată și în „Sunet peste culmi” (1985), „Călătorie de taină” (1988), cărți publicate până la Revoluție, precum și celelalte publicate în perioada postdecembristă: „Mi se oprise timpul” (1995), „Prinos de lumină și har” (1995), „Țărmul însingurării mele” (2002), „Orizonturi lirice” (2003) și „Armonii inedite” (2003).
În poemul „Teiul lui Eminescu”, stăpân, ocrotitor și geniu, Pan M. Vizirescu personifică și eternizează copacul – ctitorie al Moldovei și al poetului național, numindu-l „monarh al teilor”, în ale cărui ramuri, ca într-un basm „în legănare”„, adăpostește România, țara poeziei”. Alai al frumuseții, clocotind de iubire, trezire și deslușire a sensurilor Universului, Teiul lui Eminescu, cu serile sale îmbrăcate în poezie și cu unduirile sale calme, rămâne pe vecie un simbol național al liricii românești.
S-a știut în timpul vieții despre iubirea care se înfiripase între Pan. M. Vizirescu și Tutu Georgescu (muzicolog), soția marelui dirijor George Georgescu și noi putem dovedi cu corespondența București – Paris dintre cei doi, dar și cu poemele scriitorului oltean, rămase în manuscris și dedicate iubitei sale… Așa cum ne mărturisește poeta Claudia Voiculescu, o apropiată a lui Pan, Tutu Georgescu i-a fost prietenă acestuia încă din tinerețe. Trăitoare ani îndelungați la Paris, ea îi trimitea, „în dese rânduri”, lui Pan la București, la celebra adresă din capitală Strada Pitar Moș, nr. 8, București „câte un mic colet cu ciocolată, pliculețe de supă instant și altele”.
Am amintit acest episod, pentru a prefața cumva comentariul pentru poemul „Veronica”, din volumul „Poeme”, dedicat chiar doamnei inimii sale, Tutu Georgescu, gest prin care Pan. M. Vizirescu ne sugerează faptul că marea iubire a lui Eminescu față de Veronica Micle poate fi similară cu iubirea sa față de soția celebrului dirijor George Georgescu.
Este un act de îndumnezeire românească și o hotărâre secretă a destinului poeziei românești faptul că Eminescu a „descălecat” pe plaiurile noastre, spune Vizirescu.
Adulația lui Pan pentru Mihai Eminescu, sinceră și recunoscătoare, continuă, fiindcă, nu-i așa?: „Poetul venea de departe… / Din freamăt de codru venea, venea din sărbătoarea durerii, cu dorul și cu graiul strămoșesc, venea dintr-o nuntă străbună”, copilul poeziei care cutreierase pădurile și basmele românilor, hrisoavele și cronicile neamului, lăsându-se botezat de Luceafăr și fiind prieten cu marile taine ale firii.
De altfel, în volumul „Coloane care ard necontenit – Portrete eseistice”, Pan. M Vizirescu mărturisește că, printre puținele lucruri din jurul său, el vede necontenit portretul lui Eminescu.
Un portret al Eminescului, cu totul și cu totul special… Chip „angelic și rafaelian”. Un portret alăturat unei candele arzânde continuu, străjuită de icoana lui Crist. Un portret care-i sugerează lui Vizirescu o „omenească înfățișare” a celui mai mare poet român. Un portret, ca o mărturisire a geniului eminescian. Un portret care-i dădea poetului nostru oltean siguranța existenței sale pe „gurile de rai” ale românismului. Un portret „în nota distinsă a personalității” Luceafărului… Un portret rafinat de amurgul soarelui care trece prin, misterios, prin fereastra lui Pan. M. Vizirescu. Un portret care i-a sugerat, cu siguranță poemul „Talantul ispășirii.
Oricine a văzut acest volum de versuri, „Poeme”, poate observa o corectură făcută cu stiloul, de către autor, probabil, la fiecare carte primită de la Editura Eminescu în parte, o corectură făcută chiar în titlu. În loc de „Talantul ispășirii”, un corector zelos și, probabil, ateu sau poate incult, a modificat vocabula Talantul cu Talentul, ceea ce cu siguranță a derutat cititorul de bună credință, talantul, în contextul dat, având o puternică și semnificativă conotație religioasă. Credința lui Pan. M. Vizirescu, aceea că omul nu este clădit doar prin el însuși, ci și prin pasiunile și harul celorlalți, este cristalizată maiestuos în versuri, prin acest poem strălucitor. Da! Pan. M. Vizirescu s-a reîntâlnit din urzelile lui Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Vlahuță, Coșbuc, Vasile Voiculescu, Ion Pillat și… iarăși Eminescu.
Dacă ochii lui Eminescu erau răvășiți de abisul lumii și de lupta sa neobosită cu propriul destin, dând infinitul singurătății sale despre singurătatea marelui poet, Pan. M. Vizirescu ne vorbește și în poemul „Rugăciune către Luceafăr”, din volumul „Sunet peste culmi” (1985).
Prin similitudinile pe care le întrezărește între suferința și singurătatea lui Eminescu, în raport cu suferința și singurătatea sa, Pan. M. Vizirescu nicidecum vrea să ne arate că este egalul lui Eminescu, ca poet. Dimpotrivă, așa cum am arătat mai înainte, în poemul „Urzit-ai grădina”, din volumul „Poeme,” el a scris limpede ca apa de izvor: „Toți suntem alături de Tine – nimic – / Eminescule, munte-al durerii…”
La patru ani de autoexil, în anul 1949, Pan. M. Vizirescu scrie un poem dedicat lui Eminescu, pe care-l publică abia după 50 de ani, în volumul care zugrăvește „retragerea sa din lume”, intitulat „Mi se oprise timpul” (1995). Poemele acestui volum, alături de alte numeroase scrieri și lucrări de felurite genuri literare, care reprezintă chiar sufletul său, le-a scos putrezite din pământul în care le îngropase, în perioada în care a fost hăituit de organele de Securitate. În cuvântul său mărturisitor de la începutul acestui volum, el spune că poemele din cuprinsul cărții sunt chiar conținutul sufletului său, că „reprezintă altceva decât poezia obișnuită și oglindesc o cucerire a vieții, printr-un alt ochean lăuntric și altfel de trăire”.
Precum Eminescu, Pan. M. Vizirescu și-a respirat creația poetică prin Triada axilogică Dumnezeu-Neam-Țară, aspirând ca orice creator la eternitate. Dispărut din atenția celor care gestionau „timpul negru” al societății totalitare comuniste, el și-a pus harul și simțirea românească, în valorificarea tradiției „vegheată etic și estetic” (așa cum spune profesorul Constantin Străchinaru, în prefața volumului „Țărmul însingurării mele” – 2002), creând chiar în interiorul viguroasei grupări a „Gândirismului”, la care aderase, natural, grație structurii sale sufletești, un curent pe care am putea să-l numim „panism” (pan – pantos «gr»” semnifică TOT), adică, „a uni totul, a unifica, în sensul armoniei coexistențiale”, în viziunea aceluiași Constantin Străchinaru.
Pan. M. Vizirescu a trăit să vadă cu ochii săi revenirea la Patria – Mamă a Basarabiei și Bucovinei și a rezistat grație „Prinosului de lumină și har” pe care i l-a dat Dumnezeu, suferind alături de neamul său, atunci când s-a abătut asupra țării noastre urgia sovietică, așa cum a suferit, cândva, Eminescu de durerile aceluiași neam. În acest sens, poetul de la Bârza n-a despărțit niciodată Neamul Românesc de Eminescu, în poemele sale închinate „Poetului – Neam”, sintagmă care-i aparține. Așadar, elogiindu-l pe Eminescu, Vizirescu își elogiază neamul, rădăcinile, istoria…
„Metaforic, el îi cere Luceafărului poeziei românești, cu umilință, să-i permită a se alătura idealului său național cu care el, Mihai Eminescu, a plecat la drum și pe care l-a lăsat moștenire urmașilor, așa cum spunea cândva Ienăchiță Văcărescu: „Fraților mei Văcărești, / Las vouă moștenire / Creșterea limbii românești / Și-a patriei cinstire”. Plânsul („plângerea”) lui Eminescu întru disperarea neamului său a fost, astfel, preluat (preluată) de reprezentanții „Gândirii”, iar unul dintre aceștia a fost însuși Pan. M. Vizirescu. Care, deși a fost pedepsit, pentru promovarea moștenirii spirituale lăsate de Eminescu, s-a hrănit cu convingerea că Patria nu-l va uita niciodată, fiindcă el a iubit-o, iar iubirea lui de patrie „n-a fost tocmită pe galbeni în târg”.
Ritmica poeziei lui Eminescu îi bate lui Pan la geam, așa cum îi băteau porumbeii în ferestruica de aerisire a „Exilului de taină”. Plânsul Luceafărului înseamnă Lacrima întregului neam, care i se prelinge, de asemenea, pe geamul care-i prefiră lumina. Pasărea smulsă din colivie, caută să-și regăsească hotarele Țării. Dar pasărea din colivie e însuși Pan. M. Vizirescu, care ieșind din autoexil a descoperit că România Mare e mai mică. Inima lui Pan i se face rugă Lui, Eminescului, el, fostul condamnat la muncă silnică pe viață, auzindu-se pe sine în tăcere.
„Copilandru cu umblet stingher”, Eminescu cutreieră prin cerurile de vis ale lui Pan. M. Vizirescu, cel care, ca și Eminescu a fost interesat de misterul și mirajul Cosmosului, al Cosmosului-Cosmos și al Cosmosului-Suflet, al Sângelui, al Etnicului. Iar visul lui Pan,
ca-n „Poemele luminii” lui Blaga, îi sporește taina, nădejdea și candoarea nădejdii, că poate cumva să-și ducă, asemeni lui Eminescu, Crucea Izbăvirii până la capăt. Dar, aici, în loc de Cruce, în poezia lui Pan apare o ladă. O povară, o dulce povară, care, în fond, tot o Cruce este.
Lada lui Eminescu, în care întâiul poet al neamului încăpea, împreună „cu scrisul din sine”, cu manuscrisele, „ce se înmulțeau ca niște moșii”. Și, Doamne, „cu cât poetul creștea”, lada devenea „tot mai grea”, fiindcă acolo încăpuse și Țara cu întregul ei tezaur. O fi vorba de „Cloșca cu puii de aur”, pe care ne-a luat-o cu japca Rusia Bolșevică? Nu știm exact, dar ne place să credem că acolo s-a gândit patriotul Pan. M. Vizirescu.
Lirism limpede, creștin, plasat în zona metafizicii, vers clasic fără prețiozități inutile, așa-zise moderniste, melancolii și visuri remanente, patriotism nedisimulat – iată imagini ale etosului, etnosului și peisajului patriei, o geografie lirică, pe care Pan. M. Vizirescu o configurează în versurile sale dedicate lui Mihai Eminescu, poetul-lumină, în care el se regăsește „oricât ar fi de mic și de smerit”, în „bordeiul” lui tainic, în care încape „toată suflarea românească”.
Pan. M. Vizirescu simte, prin duhul eminescian, întreaga ființă a Țării, cuprins fiind cu ramuri de frăție și orânduindu-și cărarea după vorba străluminată a lui Eminescu.
Dumitru Sîrghie
