EMINESCU, TE IUBIM! (II)

Intelectualul

Pentru pasiunea lui de a citi enorm, Mihai Eminescu a beneficiat de o impresionantă memorie enciclopedică, provenită în special din domeniile literaturii, istoriei, filosofiei, mitologiei, dreptului, teologiei etc. Înzestrat din plin cu o remarcabilă putere de sinteză, cu toate sincopele avute pe timpul efectuării studiilor și în frământata sa viață profesională, poetul nostru național s-a implicat activ în tumultul celor mai importante probleme ale națiunii române. Marele scriitor a debutat pe când avea vârsta de 16 ani, în revista „Familia”, sub girul „nașului” literar I. Vulcan. Calitățile lui, de excepțional gazetar, polemist și pamfletar, le-a exercitat îndeosebi după înscrierea și frecventarea cursurilor universitare: Facultatea de Filosofie a Universității din Viena (1869), Facultatea de Drept din Viena (1871), Facultatea de Filosofie a Universității din Berlin (1872). Pe când se afla la Viena a cunoscut-o pe Veronica Micle, întruchiparea femeii visurilor sale.

După ce s-a întors în România, unde a fost victima mai multor intrigi, Eminescu a ocupat diferite funcții: director la Biblioteca Centrală din Iași (1874), revizor școlar în județele Iași și Vaslui (1876), redactor la ziarul Curierul de Iași (1876), redactor la ziarul Timpul (1880). Îmbolnăvindu-se de nervi pe când lucra la ziarul Timpul, marele publicist a fost marginalizat (1882), apoi s-a internat la Viena (1883), dar s-a întors în floarea vârstei în România, unde a ocupat funcția de bibliotecar la Iași (1884) și a fost, în cele din urmă, internat la Ospiciul Mănăstirii Neamț (1886). După reîntâlnirea cu Veronica Micle, la București, și-a reluat în chinuri activitatea publicistică, făcând obiectul unei cauze pentru care Iacob Negruzii a pledat într-o ședință a Camerei Deputaților astfel: „Domnilor, precum vă este cunoscut tuturor, Eminescu, unul dintre talentele noastre poetice cele mai mari, se găsește astăzi lovit de o boală grea și cumplită, și în același timp în cea mai mare sărăcie (…) să ne unim și să venim cât mai curând în ajutorul lui, Eminescu… este al tuturor românilor”.

Eminescu ne-a părăsit, așadar, în cumplită sărăcie… Însă doar cu trupul, nu cu duhul lui, cel atât de bogat: căci bogat nu este omul după câți bani are, ci după felul cum gândește… Din acest punct de vedere, intelectul prețios al lui Eminescu ar trebui să îi facă pe mulți parveniți de astăzi să roșească de rușine… Dar și pentru rușine este nevoie de o brumă de intelect!

Surse universale de inspirație

Natura sufletului aprins al lui Eminescu nu este doar de esență națională, ci este și universală. Și s-ar putea mai degrabă spune că, în pasiunea sa pentru adevăr și pentru salvarea națiunii române, el a raportat – într-un fel – panteonul culturii universale la specificul neamului nostru de dor și de glorie. Cufundându-se deseori în lecturi laice și religioase, Eminescu și-a conceput artistic opera grandioasă prin folosirea unor surse culturale multiple, specifice inclusiv marilor civilizații ale antichității.

Cu toate că scria destul de greu, revenind de nenumărate ori cu reformulări asupra semnificațiilor pasajelor, Eminescu ne-a cucerit simpatia prin exprimarea unei simplități literare dezarmante, caracterizat fiind de o viziune lirică situată undeva dincolo de spațiu și de timp. Impetuosul lui travaliu, transcendental, cu siguranță că ar fi fost imposibil fără o cunoaștere aprofundată a nuanțelor misterului cosmic revelat bineînțeles de Biblie (aproape că nu există vreun poem în care să nu se reverbereze elemente descriptive de sacralitate). Pe de altă parte, în același registru tematic, se găsesc în opera sa și dese inflexiuni „inițiatice” ale următoarelor civilizații antice: asiro-egipteană (în poeziile „Egipetul”, „Sărmanul Dionis”), asiatică (în „Epigonii”, „Împărat și proletar”, „Glossa”, „Ta Twam asi”), greacă (în „La Hellade”), romană (în „Scrisoarea III”), dacică (în „Memento mori”, „Rugăciunea unui dac”, „Sarmis”, „Gemenii”, „Odin și poetul”)….

Astfel, Eminescu și-a valorificat din plin vasta sa cultură universală, atât de laborios exprimată, pentru a ilustra și mai pregnant fericirea de a fi român și creștin…

Viteazul

Despre cel care a personificat cu atâta strălucire ultima fază a poeziei românești, poetul național și universal Eminescu, s-au rostit cuvinte din cele mai înălțătoare. Multe somități ale culturii noastre naționale, referindu-se la cel mai îndrăgostit scriitor față de neamul românesc, și-au aplecat frunțile înseninate pentru creionarea unui „portret” eminescian în care au elogiat arzătorul său tumult lăuntric unde s-au împletit excepțional cauza națională, îndrăzneala ieșită din comun, genialitatea, vizionarismul, talentul, noblețea de caracter, dragostea…Astfel, în panteonul culturii noastre, Eminescu s-a distins prin capacitatea de a reprezenta un model de stil bun în gazetărie, pentru că a iubit trecutul venerabil al neamului românesc (Nicolae Iorga), s-a consumat scriind cu tot sufletul (Gala Galaction), a întruchipat înțelepciunea seculară a poporului român (Aurel Popovici), a însemnat un miracol al culturii române (Constantin Noica), „s-a ridicat deasupra tuturor (pentru că – n.a.)… a întrupat, mai mult decât toți, câteva elementele fundamentale: dacismul, limba veche și-nțeleaptă și creștinismul” (Simion Mehedinți), a fost un geniu (Emil Cioran) în care se regăsește „întruparea literară a conștiinței românești” (N. Iorga)… Și i s-ar mai putea atribui, pentru virulența cu care a despicat (cu verbul său tăios) insolența unor nulități (ca unul ce punea toată inima în activitatea sa și era necruțător când spunea adevărul – Ioan Slavici) de a arunca în derizoriu și de a întina până la falsificare sentimentele umane cele mai profunde, în primul rând dragostea, o potrivită asociere a numelui: Mihai Eminescu – Viteazul. În sensul acestei aserțiuni, a vervei nimicitoare a scriitorului Eminescu, unele notorietăți au afirmat că „atacurile lui sunt impetuoase ca o șarjă de cavalerie” (G. Galaction), el însuși fiind „gânditorul independent… apărătorul tradiției bune la noi” (Nicolae Densușianu). Și mai elocvenți aveau să fie N. Iorga (în revista „Sămănătorul” din 1904) și Sextil Pușcariu (în „Junimea literară” din 1909). Primul spunea că Eminescu a fost „un luptător, un profet, da, un profet, ca profeții vechii Iudeie, biciuind și arzând, de o parte, sfătuind și revelând, de alta, – în numele aceluiași Dumnezeu al înțelepciunii”, iar al doilea afirma că „De pe buzele lui nu s-au desprins glasul unui individ, ci vocea trecutului nostru românesc, în pieptul lui nu s-au sbătut bucuriile și durerile unui simplu om, ci acolo a bătut inima a 10 milioane de români cu toate durerile ce se cuprind de la Nistru până la Tisa”.

Prin „glasul” lui Eminescu, cum se observă din cele de mai sus, avea să biruiască la 1918, anul formării României Mari, ideea unității naționale a tuturor românilor, în ciuda voinței unora dintre străinii neiubitori de români! Intuiția lui Eminescu a fost „salutată”, în cuvinte din cele mai potrivite, de câțiva contemporani de-ai săi: „În acum destul de lunga mea viață n-am cunoscut om stăpânit de-o potrivă cu dânsul de gândul unității naționale și de pornirea de a se da întreg pentru ridicarea neamului românesc” (I. Slavici); „Eminescu este și rămâne cea mai strălucită încarnație a geniului românesc. Vremea de astăzi, cu toate izbânzile ei, îi aparține. A biruit crezul lui. Tot viforul lui de dărâmare și tot avântul lui de reclădire țâșnește din fulgerele lui. Prin scrierile lui, Eminescu a cerut cuvenit ideia integralității naționale” (Octavian Goga); Eminescu a fost un „pelerin în timp și spațiu al întregului neam românesc de la Nistru până la Tisa” (S. Mehedinți); Eminescu a arătat dragoste de neam „când ne arăta bătaia de inimă a firii întregi pentru soarta celui mai încercat dintre popoare” (Nicolae Cerna).  

Și, pentru că Eminescu a fost un om direct, nedispus la compromisuri, unii dintre români și străini s-au simțit, de-a lungul vremii, lezați în năravurile lor meschine și s-au dezis de el… ca de o ciumă! Ca și astăzi! Iată, bunăoară, părerea lui I. Slavici despre „motivația” contestării lui Eminescu: „În deobște, el este nesuferit, pentru că știe cine este el, știe cine sunt alții, nu-i pasă de o lume pe care trebuie s-o disprețuiască și stă ca și o carte deschisă înaintea tuturora. Toate sufletele alese sunt nerezervate și tocmai pentru oamenii comuni lipsa de rezerve ale unui suflet ales este nesuferită” (în scrisoarea trimisă, în 1874, lui I. Negruzzi). Tocmai că știa cine îi sunt unii dintre contemporani, căci desigur România sec. XXI îi salută lui Eminescu atitudinea de condamnare a mediocrității și a mediocrilor, a „explicat” foarte concis în poezia „Scrisoarea II”: „ De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva / Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda. / Dacă port cu ușurință și cu zâmbet a lor ură, / Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură”.

În scrierile lui Eminescu, nu există ostilitate față de marii scriitori ai neamului nostru. Dimpotrivă. De pildă, stima lui Eminescu pentru Goga („poetul pătimirii noastre” și-a arătat-o prin faptul că l-a vizitat pe acesta la Rășinarii Sibiului. Cu atât mai mult, cuvintele lui Goga despre Eminescu cântăresc mai greu: „El a fixat mai întâi și de un caracter definitiv tablele legii în graiul nostru. Nu e însă numai codificatorul limbii literare. Eminescu e mai mult: e părintele ideologiei naționale moderne în evoluția noastră. E cel dintâi român al cărui creștet primește binecuvântare din cer, dar ale cărui picioare sunt înfipte până la glezne în pământul strămoșesc. Mai mult decât oricare altul, el a crezut în neam, l-a simțit în adâncime, l-a înțeles în misiunea sa istorică. Veacurile i-au strigat de departe, dincolo de scripturile bătrâne i s-a mărturisit misterul traco-romanic al începutului, i-a strălucit epopeea de la 1400 și l-au durut toate chinurile facerii de astăzi”. Da, se poate spune deci că familia mult-iubitorului Eminescu a fost poporul român, așa încât cine îl urăște pe Eminescu, pe sine se urăște și pe a noastră conștiință națională ne-o defăimează… Iar această defăimare se produce în contextul în care, astăzi, în dorința ascunsă a unora de a fi stăpâni, nu se mai cuceresc teritorii, ci conștiințe… Or, lupta cea mare a antihriștilor se duce împotriva lui Eminescu tocmai pentru că acesta reprezintă cea mai înaltă conștiință a românismului…

Credința în Sfânta Treime

Doar mințile obtuze și puțin cunoscătoare ale operei eminesciene, în incapacitatea lor de a atinge culmile înalte ale vastei cugetări a lui Eminescu, îl pot suspecta pe marele poet al României de a nu fi avut credință în Dumnezeu! Din contră, fără a avea nici un fel de reținere în „a pune la colț” învățăturile esoterice despre care a și scris, se poate spune că Eminescu a adorat pe Tatăl ceresc, pe Fiul și pe Sfântul Duh, prin reacții de gând nebănuite, a căror sensibilitate și sinceritate, într-o dăruire expresivă copleșitoare, este în mod firesc mai greu accesibilă omului de rând. Ca urmare, studiindu-i cu atenție opera, observăm că Eminescu nu are nici un fel de reținere să îi deplângă pe cei care sunt atei, pe a căror frunte necredincioasă, fiind de sens lipsită, nu este scris Dumnezeu: „Au e sens în lume? (…) / De e sens într-asta, e-ntors și ateu, / Pe palida-ți frunte nu-i scris Dumnezeu (…) // Ah! Sunt printre voi de-aceia care nu cred tabla legii, / Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte (…) / Ah! atei…” (poezia „Mortua est”). Vedem așadar din aceste versuri că Eminescu proclamă supremația Cărții Cărților, Biblia, deplângând totodată pe toți conducătorii profani ai lumii și pe acei oameni care se lasă târâți în mlaștina amăgitoare și alunecoasă a învățăturilor esoterice: „Asta-i tot Iisuse dulce – pus pe cruce pentru lume? / Asta-i tot frunte de rege, nu cununa cea spini? / Eri ai fost steaua de aur a-mpăraților creștini / Azi în gura lor profană nu mai ești decât un nume” (poezia „Dumnezeu și om”); „Iată, de două mii de ani aproape, de când ea (Evanghelia – n.a.) a ridicat popoarele din întuneric, le-a constituit de principiul iubirii aproapelui, de două mii de ani biografia Fiului lui Dumnezeu (Evanghelia – n.a.) e cartea după care se crește omenirea. Învățăturile lui Budha, viața lui Socrat și principiile stoicilor, cărarea spre virtute a lui Lao Tse, deși asemănătoare cu învățăturile creștinismului, n-au avut atâta influență, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia – această simplă și populară biografie a Blândului Nazarinean, a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale și fizice, și nu pentru El, ci pentru binele și mântuirea multora” (în ziarul „Timpul”); „Căci nu-nțelege blândul cuvânt de mângâiere/ Din paginile unse a sfintelor scripturi (…) / Căci Dumnezeu în lume le ține loc de tată/ Și pune pe-a lor frunte gândirea lui bogată (…) / A pus în tine Domnul nemargini de gândire (…) / Cum Dumnezeu cuprinde în viața lui cerească / Luni, stele, timp și spațiu ș-atomul nezărit (…) / Lumești gânduri într-alt chip împleteau sufletul său, / El cugeta la toate, ci nu la Dumnezeu” (poezia Ta twam asi)…

Că Eminescu a fost un poet profund religios, recunoscător darurilor primite de la Dumnezeu („Părinte, eu pot să-ți mulțumesc / Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc” – poezia „Rugăciunea unui dac”), se deduce și din felul în care și-a exprimat credința în Sf. Treime : „La-nceput (…) Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns (…) / Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface (…) / Dar deodat-un punct se mișcă… cel dintâi și singur. Iată-l / Cum din chaos face mumă, iar el devine Tatăl” (poezia „Scrisoarea I”); „De din vale de Rovine (…) / Că, mulțumind lui Cristos, / Te sărut, Doamnă, frumos” (poezia „Scrisoarea III”), „Și religia (ortodoxă – n.a.)… Și n-a reprezentat Mitropolia Sucevei (…) N-a fost ea aceea care a dat razimul evanghelic populațiilor aservite… N-a fost ea aceea care-n perioada lui Varlaam Mitropolitul au făcut ca Duhul Sfânt să vorbească în limba neamului românesc, să redeie în graiul de miere al colaboratorilor armiilor române Sfintele Scripturi și preceptele blândului nazarinean?” (M. Eminescu, Opere IX, ed. Academiei Române, 1980, pg.259)…

Rândurile de mai sus ne arată, fără putință de tăgadă, că Eminescu a avut la temelia operei sale literare o temeinică pregătire teologică. Altfel ar fi greu de înțeles devoțiunea profundă pe care o manifestă față de Mântuitorul lumii, Domnul nostru Iisus Hristos, pe care l-a perceput în mod deosebit prin prisma iubirii sale: „De ce este Christos așa de mare? Pentru că prin iubire el a făcut cearta între voinți imposibilă” (publicația „Candela”, 1931). Lui Hristos i-a dedicat poemul „Christ”, la picioarele Sale dumnezeiești și-a plecat Eminescu geana obosită („Cum în picuri cade ceara / La picioarele lui Christ” – poezia „Singurătate”), în numele Domnului a invocat armonia și schimbarea inimilor noastre („Un clocot lung de glasuri voi de bucurie…/ Acolo-n altar se uită și preoți și popor, / Cum din mormânt răsare Christos învingător/ Iar inimile toate s-unesc în armonie: / Christos a înviat din morți, / Cu cetele sfinte; / Cu moartea pe moarte călcând-o, / Lumina ducând-o / Celor din morminte” (poezia „Învierea”), nu a șovăit să afirme cu tărie credința în Înviere („Învierea lui Hristos trebuie să aducă renașterea vieții spre a nu rămâne creștinul în întunericul haotic, în care, rămăsese Faust al filosofului Goethe, care auzea solia dar îi lipsea credința… Datina strămoșească a Sfintei Învieri are chemarea de-a se bucura cei buni de Ziua Învierii, când ne luminăm prin sărbătoare… și iertăm pe toți pentru Înviere, strigând cu toții: Hristos a înviat!” (M. Eminescu, Opere, V, pg.367).

De asemenea, poetul ne înștiințează cu claritate că, în planul raportării noastre la eternitate, înțelegem cât de indispensabilă este lepădarea de cele lumești, mai ales când conștientizăm că Hristos este Mirele ceresc prin care ni se ispășesc păcatele („Blanca, știi că din iubire / Făr’ de leac te-ai născut; / Am jurat de la-nceput / Pe Hristos să-l iei de mire! (…) / Îmbrăcându-te-n veșmântu-i, / Lepădând viața lumii, / Vei spăși greșeala mumii / Și de-o crimă tu mă mântui” – poezia „Povestea teiului”) și că după moartea biologică ne așteaptă o altfel de viață: „Aici de viață n-are parte; / Vom merge-n lumea unde trăiește mai departe” (poezia Ta twam asi”); „De greul negrei vecinicii, / Părinte, mă dezleagă / Și lăudat pe veci să fii / Pe-a lumii scară-ntreagă” (poezia „Luceafărul”). Poetul îi cere astfel lui Dumnezeu să îl dezlege de „soarta” chinurilor veșnice, din focul Gheenei (poezia „Mitologicale”) identificându-se pe sine ca reprezentând un ostaș al lui Iisus („Noi, boierii, am ales Vodă în Moldova pe Hristos / Pârcălabi suntem cu toții și ostași ai lui Iisus” – ziarul „Timpul”, 1880), care afirmă răspicat că nu crede în numele fals de Iehova (poezia „Eu nu cred nici în Iehova”)… Căci, în textul biblic original, nici nu există numele Iehova, ci tetragrama Yahweh…

 COSTEL NEACȘU, consilier parlamentar