Contenește tu, iubite, să-ți mai cauți fericirea
În zadarnice cărări de minte atinse doară,
În himere aurite să-ți găsești azi împlinirea,
Fascinat de veșnicia clipei de odinioară.
Nu te risipi aievea, cântând lumea-ntr-o octavă,
Nici octava n-o răpune ca să naști în sinea ta
Doară simțăminte fade, prea nimicuri ce-ți omoară
Chiar nădejdea de-a trăi o clipită fericirea.
Privește în ochiul tău, în azurul din străfund,
Și de-o vei vedea, cu soi, ca pe-o pată de culoare,
Răvășită de vremi arse dar cercând cu jind profund
Să o guști, să o adori, fără urmă de ardoare.
Iar când tu vei înțelege să renunți a mai căta
Plăsmuiri de sine rupte ce se vor ca împliniri,
Atuncea îți vei găsi fericirea-n sinea ta,
Și trăi-vei veșnicia în a clipitei meniri.
Mădălina Bărbulescu
