„Cărțile sunt felul oamenilor de a avea aripi ca îngerii.” afirma Andrei Pleșu. Apariția volumului „Firida cu prieteni” al domnului Nicolae Drăghici la Editura Hoffman, 2024, ediția a II a, înseamnă pentru iubitorii de literatură o mărturisire a unui crez spiritual, prin realizarea unui potpuriu literar ce evidențiază forța creatoare a scriitorului.
„Firida” lui Nicolae Drăghici este la o primă lectură o evadare în universul copilăriei, pe care îl recuperează atât moromețian, cât și sorescian. Introspecția narativă amintește pe alocuri de memoria afectivă, care accentuează frământările umane cauzate de trecerea ireversibilă a timpului.
Scrisă în memoria „Tatălui meu, Anastasie”, „Firida cu prieteni” debutează cu „Tata”, o scriere care îl plasează pe domnul Nicolae Drăghici în descendența scriitorilor ce au valorificat spațiul rural ca univers mitic, în care personajele par ancorate într-un timp cu anumite reguli specifice numai lumii țărănești.
Imaginea tatălui este conturată arhetipal, fiind strâns legată de cea a țăranului străvechi, care nu-și poate închipui existența decât în mediul natal: „Tata, pentru care pământul era viața lui, se făcuse de nerecunoscut : nu mai glumea cu noi, nu mai râdea. Nimic nu-l mai mulțumea, nimeni nu-i mai intra în voie. Bufnea din orice, pentru un pui de-o zi, dispărut, nu se știe cum, de la cloță o certa pe mama o săptămână…”
Neîmplinirile umane capătă astfel nuanțe abisale, țăranul fiind conectat la toate nuanțele unui destin potrivnic, mai ales că orânduirea comunistă încercase să limiteze spiritul ancestral.
Ipostaza țăranului din cartea lui Nicolae Drăghici face din comuna Osica un Macondo oltenesc, sau chiar un Yoknapatawpha ce invită la o călătorie într-un timp fără sfârșit.
„Firida cu prieteni” este de asemenea un prilej pentru Nicolae Drăghici de introspecție și cugetare asupra societății care, de cele mai multe ori, este nedreaptă, în special în comunism, cu intelectualul în „Ochiri retrospective”:
„Spaima colectivă era aceea că activitatea unuia expunea inactivitatea celorlalți”.
„Existența socială ne silise pe toți la compromis, omul de știință ajungând să fie prieten cu măcelarul, ca să poată supraviețui”.
Complexitatea artistică a domnului Drăghici se observă în articolul „O colecție de dezamăgiri”, numele cărții doamnei Cecilia Romaniuc, profesor de elită al spațiului alutan, unde scriitorul își expune spiritul critic. Dumnealui vorbește de „pagini de reală poezie care evocă Slatina, târg de provincie, înecat în praf și în rivalități mărunte”, evidențiind talentul literar al doamnei Romaniuc.
Finalul cărții relevă un Nicolae Drăghici care îmbină ironia caragialiană cu trăirea păunesciană, în cele două parodii pentru inspectorii școlari și ziariști, intitulate „Irepetabila povară”:
„Că din toate ce sunt, greu ca mersul pe ață
E să fii nu director de școală, ci inspector pe viață.
Fosile încă vii, respirând tot mai greu
Sunt inspectorii aceștia ce oftează mereu.”
În concluzie, „Firida cu prieteni” este un manifest al domnului Nicolae Drăghici împotriva trecerii ireversibile a timpului, a nedreptății sociale, unde omul se luptă sau contemplă, fie acuzator, fie melancolic, fie revoltat, fie resemnat, în funcție de etapele existențiale.
Victor Iacobescu
