Domnule Primar Mario De Mezzo,
Stimați membri ai Consiliului Local,
Dragi slătineni,
Dragi prieteni și neprieteni,
Dați-mi voie, mai întâi, să-i felicit cu respect și prietenie pe toți ceilalți laureați ai acestei zile. Primesc această distincție cu smerenie și recunoștință. Este, pentru mine, mai mult decât o onoare publică – este o confirmare a unei munci făcute cu răbdare și cu credința că memoria merită salvată, chiar și atunci când nimeni nu o mai cere.
M-am născut în Bârladul lui Alexandru Vlahuță, dar trăiesc de peste 40 de ani în Slatina – orașul lui Barbu Paris Mumuleanu, poetul care a ridicat limba română de la stadiul de dialect al țăranilor, la rangul de limbă literară. Orașul lui Eugen Ionescu, al lui Dumitru Caracostea și, mai presus de toate, al lui Pan. M. Vizirescu… Slatina despre care pot spune că a devenit, vorba proverbului latin „Ubi patria ibi bene”.
Aici m-am format ca jurnalist și, cu modestie o spun, ca scriitor, iar sprijinul administrațiilor slătinene, trecute și prezente, mi-a permis să readuc la lumină comori ascunse ale literaturii române. Aici am devenit ceea ce sunt: un om care a înțeles că nu e nevoie să faci zgomot ca să fii parte din destinul unei comunități – ci doar să nu taci când uitarea face ravagii.
Am restituit conștiinței românești, în ediții Princeps, opera și viața „ultimului gândirist” Pan. M. Vizirescu, condamnat de comuniști nu pentru fapte, ci pentru idei. Prin el, Slatina se leagă de o epocă de cultură verticală, de condei lucid și gândire rafinată. Tot aici am readus în lumină destinul tragic al lui Demetru Iordana, alt scriitor slătinean care a plătit cu viața simplul fapt de a fi scris și de a fi iubit România, fiind ucis de o furgonetă, pe trecerea de pietoni, în proximitatea Magazinului Oltul, la ordinul Securității comuniste.
Cu ajutorul administrației slătinene am redat circuitului cultural romanele „Păcătoasa” și volumul critic „Pan. M. Vizirescu la microfonul Radiodifuziunii Române”, volumul de poeme în manuscris „Clipa lăudată” și piesa de teatru „Tunetul din Munți”, descoperită în arhivele Securității.
Am scos, de asemenea, la lumină opera și viața lui Demetru Iordana, reeditându-i și romanul „Fata doctorului Ambrozie”, scris în anul 1940. Dețin în integralitate dosarele de Securitate ale lui Vizirescu, cu cei peste 100 de informatori, care l-au turnat la Secu toată viața, inclusiv după 1989. Unii trăiesc și azi și iau pensii speciale de „artiști ai poporului”. Dumnezeu să-i ierte!
Am evocat numele martirilor-scriitori ai Slatinei la Craiova, Curtea de Argeș, Pitești, Târgu Jiu, Motru, la Muzeul Literaturii Române și la Biblioteca Națională, la Petroșani, unde am obținut Marele Premiu, ex-aequo, pentru Critică literară, alături de Ladislau Daradici, și am făcut asta nu pentru faimă, ci dintr-o datorie morală față de orașul care m-a adoptat.
Am coordonat, de asemenea, și alte proiecte dedicate Slatinei, incluse într-o temă generică, anume „Povești și povestiri slătinene”, precum: „Anotimpurile Slatinei”, „În spatele zidurilor” (Istoria clădirilor de patrimoniu), „Dascăli slătineni – Profesorul Traian Biju”, „Antonius Nicolescu – Un artist slătinean pe scenele lumii” și altele, pe care le-a plăsmuit soția mea, Elena Sîrghie.
Recunoștința mea se îndreaptă și către cei ce mi-au încurajat munca: universitarii și scriitorii Lucian Chișu, Mihaela Albu, Varujan Vosganian, președintele Uniunii Scriitorilor și Christian Schenk, declarat persoană non-grata de Ceaușescu, în 1980, azi trăitor în Germania. Este cel mai important ambasador neoficial al culturii române în străinătate, discipolul lui Tudor Arghezi, aflat și în colegiul de redacție al revistei noastre „Bilete de papagal”, serie nouă, pe care eu o coordonez, domnia sa fiind și cel care mi-a tradus versurile în limba lui Goethe, într-un volum dedicat scriitorilor români contemporani. Sprijinul și cuvintele lor mi-au dat forță să continui.
Privesc înainte cu gândul la un studiu despre Dumitru Caracostea, tot slătinean și tot fost deținut politic, unul dintre cei mai mari stiliști si literaturii române, dar și la cele câteva sute de documente încă neexplorate din epopeea Pan. M. Vizirescu.
În legământ cu eforturile mele pentru redarea memoriei ,,ultimului gândirist”, cum spunea domnul profesor Lucian Chișu, directorul Institutului ,,George Călinescu” al Academiei Române „nu dumneata l-ai căutat pe Vizirescu, ci duhul lui te-a găsit pe dumneata”, voi sluji în continuare istoria culturală a Slatinei.
Pe urmele celor pomeniți mai sus – și ale altora – am lucrat în tăcere. Nu pentru aplauze. Ci pentru adevăr. Așa cum au făcut cu vârf și îndesat doamna Aurelia Grosu și domnul Laurențiu Guțică. Pentru ca istoria acestui oraș să-și poată rosti din nou toate numele.
Personal, această recunoaștere de azi nu mă așază mai sus, ci mă așază mai adânc în răspundere. Îmi reamintește, în tăcere, dar ferm, că lucrarea memoriei nu se termină niciodată.
Și dacă mă întrebați ce este Slatina pentru mine, vă răspund cu un ecou dintr-o altă voce slătineană, aceea a tenorului Antonius Nicolescu, fiu de basarabeni refugiați și el stabilit în Germania: „Slatina este casa caselor mele.”
Da. Aici mi-am întemeiat căutările și scrisul. Aici m-am simțit Acasă. Numai Acasă viața are rost!
Iar dacă e să las un vers în urma acestei zile, el nu va fi despre mine, ci despre misiunea pe care o port:
„Nu ridicați statui. O carte e de-ajuns,
Când litera ei plânge ce alții au ascuns.”
Vă mulțumesc cu toată inima. Și rămân al Slatinei – prin cuvânt, prin lucrare, prin memorie.
Dumitru Sîrghie
