Adevărul, spus fără ocolișuri, este acesta: Marinescu nu este apărat pentru că ar fi nevinovat, ci pentru că este reprezentativ. El nu e accidentul, ci sistemul. Plagiatorul nu este o pată pe obrazul guvernului, ci chiar țesătura din care acest obraz e croit. Demiterea lui ar declanșa un efect de domino pe care nici Bolojan, nici coaliția nu și-l permit, pentru că ar scoate la lumină întreaga arhitectură a imposturii: doctorate fantomă, diplome evaporate, competențe inventate și o morală publică ținută în viață doar prin comunicate.
Un guvern care nu-și poate curăța propriul vârf nu este reformist, ci complice. Iar un lider care invocă reforma, dar tolerează plagiatul, nu face politică, ci administrație de fațadă. Reforma care se oprește la ușa unui ministru plagiator nu e reformă – e minciună instituționalizată.
Când furtul intelectual devine criteriu de selecție, iar tăcerea devine politică de stat, nu mai vorbim despre guvernare, ci despre o fraternitate a impostorilor. Iar această fraternitate, fie că se numește PSD, PNL sau USR, nu conduce România spre viitor, ci o ține captivă într-un prezent putred, cosmetizat cu discursuri despre morală, eficiență și „statul de drept”.
Într-o țară normală, plagiatul demite. În România acestui guvern, plagiatul promovează. Iar când hoția ajunge virtute, reforma devine doar un cuvânt gol, rostit cu voce gravă peste un stat deja compromis.
Dumitru Sîrghie
