AcasăCulturăHARALAMB G. LECCA (1873 - 1920)

HARALAMB G. LECCA (1873 – 1920)

Puțini scriitori au fost contestați și  elogiați deopotrivă precum Lecca, însă mulți dintre cei care l-au pus la zid au avut în vedere, în primul rând omul, faptul că era un caracter autoritar, incomod, pătimaș, de o sinceritate aproape brutală, situație în care cu greu își putea face amici. Nici nu știm unde să-l mai plasăm (poet sau dramaturg), pentru că unii l-au apreciat în ambele ipostaze, iar alții l-au blamat, dar cei mai mulți au afirmat că rămâne totuși un autentic dramaturg, un adevărat precursor, piesele lui prevestind ziua cea mare a dramaturgiei românești, fapt relevant pentru cultura unui popor.

leccaCa poet a fost contestat aproape în totalitate, poezia sa fiind considerată minoră, declamatoare, fară valențe artistice deosebite (Iorga), versifică cu ușurință și abilitate, dar comunică puțină substanță poetică (Istoria literaturii române, vol. III Ed. Academiei RSR – 1973), are un vers obosit fară nici o surprindere în ritm și rimă (Iorga), este o lungă trivialitate de un realism hâd (G. Călinescu). Puțini l-au apreciat “este un artist rafinat” (Ilarie Chendi) sau Hașdeu: “Nu pot a nu iubi pe Lecca, recunoscând întrânsul o stofă de mare poet”.

Dacă, în ceea ce privește poezia, opiniile sunt atât de acide, contribuția pe care a adus-o la dezvoltarea teatrului românesc este în afară de orice discuție, cu toate că și în acest domeniu a fost contestat vehement de Mihail Dragomirescu, Al. Davila, N. Iorga, G. Călinescu etc. mai mult sau mai puțin pe considerente profesionale. Au fost însă și mulți cunoscători ai genului care au rostit favorabil, considerându-l un factor de seamă în evoluția teatrului românesc, un precursor al teatrului nostru social (Ioan Livescu), în timp ce Radu D. Rosetti, care l-a cunoscut îndeaproape, remarca serviciul pe care l-a făcut teatrului românesc, apreciindu-l ca remarcabil, subliniind faptul că, alături de Davila și Gusti, “a fost unul dintre oamenii noștri de teatru cei mai pricepuți”.

Prozatorul și omul de teatru Liviu Rebreanu, afirmă cu toată convingerea că Lecca știe să construiască o piesă, iar scenariile sale sunt iscusite “este sentențios în dialog, cizelat, tăios, cu fraze scurte, sclipitoare”. Categoric, Rebreanu știe ce spune și nu face afirmații gratuite atunci când continuă ideea “își pregătește efectele teatrale cu precizie, iar, în scenele cele mari, gradația este inteligentă”.

Însă cel mai categoric este un alt om de teatru, care cred că exagerează puțin, Victor Anestin, acesta scriind cu mult curaj și profesionalism: “din autorii dramatici incitați de Caragiale să scrie piese moderne, Lecca s-a ridicat mai presus decât ceilalți. D-l Lecca nu a făcut altceva decât să urmeze pe d-l Caragiale, suind însă o treaptă mai sus”.

În perioada 1898-1902 piesele sale: CASTA DIVA, SUPREMA FORȚĂ, CÂINII, CANCER LA INIMĂ. JUCĂTORII DE CĂRȚI etc. erau frecvent jucate pe scenele teatrelor bucureștene în timp ce astăzi nici un regizor nu se arată preocupat de dramaturgia sa. Mânuia o limbă frumoasă cu care a captivat o generație, și nu cred că poate fi socotit un dramaturg perimat, deși uitarea a căzut peste el și opera lui ca un adevărat blestem.

Trist mi se pare faptul că, deși în județ există două puternice formații de teatru (Slatina și Caracal), nu s-a încercat nimic, nici măcar în orașul natal, acolo unde talentații actori locali l-ar putea readuce în actualitate pe acest om care și-a jertfit scurta sa viață de 47 de ani, pentru dramaturgia românească. Ar fi fost bine dacă, odată cu inaugurarea Teatrului din Caracal (2008), s-ar fi prezentat măcar secvențe din piesele sale, iar această instituție să primească numele lui. Era un gest de iubire și prețuire, pentru că, indiferent de luminile și umbrele dramaturgiei sale, trebuie să recunoaștem că pe făgașul creat de el, au pornit și ceilalți autori dramatici români cu piesele lor moderne.

În orașul natal (Caracal), unde s-a născut la 20.II.1873, amintirea lui se păstrează într-un bust de bronz așezat pe Aleea „Bibian” din Parcul „Poroineanu”, dar eu tot mai sper să fie readus acolo unde a fost, unde de fapt îi este locul, în fața Teatrului Național.

Sigur, nu se mai poate în fața lui, dar în locul statuii lui Toma Rușcă, care nu-și mai are rostul acolo unde este, în mod sigur, se poate. Am face astfel nu doar o reparație morală, cât mai ales un act de dreptate și, în ultima instanță, de cultură, rezolvând cu acest prilej și o greșeală  făcută de înaintașii noștri, care au trecut pe soclu, greșit, data decesului: 1918, și nu 1920, așa cum este corect.

Decedează la București, în ziua de 9.III.1920, fiind înmormântat la BELLU, iar pe mormânt se poate citi epitaful său scris cu propria mână, ales dintre poeziile sale, pe care-l redăm mai jos, pentru ineditul și fiorul său impresionant:

„În sutimi de rânduri, mi-am pus întrebarea
Dacă-i drept, că viața asta e un rai?
Pentru ce stau triste sălciile?
Marea de ce curge? Vântul de ce strigă: Vai?
De ce la icoane plânge lumânarea?
De ce lăcrimează vița când o tai?”

Dumitru BOTAR


- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments