Ilie Ilașcu a trecut Aheronul, pentru a urca la cer, iar lumea simte cum ceva se desprinde din pământ odată cu el. Nu e doar sufletul unui mare unionist, ci și podul de flori pe care l-a aprins cândva peste Prut, din dorul Basarabiei către Patria-Mamă. Îl ia cu el, încet, ca pe un lucru fragil, să nu fie atins de vremurile tulburi în care războiul dintre Ucraina și Rusia umple hotarele de fum.
Prutul privește nedumerit în sus, simțind golul, unde altădată strălucea corola podului viu. Ilie îl ține acum între palme, ca pe un talisman, protejându-l de o lume care încă nu știe să lase florile să treacă înaintea armelor. „Mai așteaptă puțin,” parcă spune, „că oamenii uită repede că frații trebuie să se întâlnească fără teamă.”
Din înalt, vede spaima, agitația, umbrele tancurilor, și de aceea podul rămâne pentru o vreme la el — păstrat, nu pierdut. Îl ține ca pe o promisiune nerostită.
Și totuși, Ilie nu pleacă definitiv. De acolo, din lumină, pregătește o solie. Un semn. O adiere. O vorbă trimisă printr-un om, printr-o pasăre, printr-o clipă. Când războiul se va stinge și pacea va coborî peste ținuturi, el va trimite podul înapoi.
Atunci florile vor reapărea pe apă, una câte una, ca niște binecuvântări. Și podul, coborât din cer, se va așeza la locul lui firesc: între frați, ca dovadă că unirea nu moare niciodată, ci doar așteaptă clipa potrivită ca să die înfăptuită!
Dumitru Sîrghie
