Motto: „E o mare nedreptate faptul că ne-am născut fără să fim întrebați, cu condamnarea la moarte în buzunar!” (Gabriel Liiceanu)
Nu am fost martor, decât în taina imaginației, la trecerea spre eternitate a maestrului Nicolae Truță. Departe, prin alte locuri, mă străduiam să-mi oblojesc propriile suferințe, fără să știu că, între timp, arta românească pierdea unul dintre cei mai luminoși reprezentanți ai săi. Întors acasă, am simțit însă că datoria mea nu este doar de a-l pomeni, ci de a-i înveșnici chipul prin cuvânt, așa cum și el a înveșnicit lumea noastră prin pânzele sale.
L-am cunoscut demult, într-o vreme când mai purtam în păr reflexe blonde și în suflet o naivitate neștirbită. Era o seară de cenaclu literar, încărcată de vin roșu, idei înalte și oameni de spirit: Elena Cruceru, Nicolae Dorobanțu, Ioan Smedescu, Nicolae Fulga, Iancu Tănăsescu… În acea atmosferă, unde cultura se respira ca un aer binecuvântat, s-au rostit nume ce aveau să devină repere: Pindar, Petrarca, Hölderlin, Mircea Eliade, G. Uscătescu, Emil Cioran, Petre Țuțea. Printre noi, ca un duh al pânzei și al culorii, se afla Nicolae Truță, artistul care nu și-a trădat niciodată originile țărănești, dar care, în același timp, purta în sine noblețea autentică, aceea care nu vine din titluri moștenite, ci din demnitatea ființei.
Morala și arta s-au împletit în viața lui ca o pereche de mănuși fine, reflectând principiul suprem al creației autentice: „Creația precede morala, dar și morala precede creația.” În fiecare tablou al său s-a reflectat o lume care astăzi pare pierdută, dar care, prin ochii săi, mai păstrează sclipiri de veșnicie. A fost un țăran aristocrat, asemenea unei mori de lemn așezate lângă o bisericuță oltenească, în care slujba de vecernie se împletește cu murmurul vântului.
Blândețea lui nu i-a îngăduit să ridice glasul împotriva imposturii, dar valoarea sa i-a impus mereu respectul celor din jur. Nu a avut nevoie de vorbe pentru a-și apăra arta – tablourile lui vorbeau pentru el. A știut să surprindă bruma toamnei și înghețul istoriei, a descifrat geografia satului și a transpus pe pânză chipul țăranului român, făcând din fiecare tușă o mărturisire a unei lumi pe cale de a se pierde.
Nicolae Truță a fost ales de soartă să poarte o potcoavă dăruită de Mama-Natură, iar când noroiul existenței s-a scuturat de pe ea, s-a dovedit că potcoava era din aur. A fost un artist născut pentru sublim, iar lucrările sale rămân camee ale unui timp ce refuză să se stingă, geme de lumină ce strălucesc în amurg, inele și brățări de platină ce împodobesc altarul memoriei noastre culturale.
Privirea lui, mereu melancolică, ascundea poate durerea de a vedea o societate românească în declin, însă nu s-a lăsat pradă deznădejdii. În jurul lui au crescut discipoli care astăzi sunt repere culturale – G. Dragomir și G. Păunescu sunt doar două dintre numele care îi datorează formarea și care și-au etalat talentul artistic în capitalele Europei. Dar el a rămas ACASĂ, neclintit, precum un stâlp al spiritului slătinean, înfruntând valurile timpului și păstrând în artă un impuls spre eternitate.
Numai el a surprins plastic ceea ce Noica a capturat în cuvânt – rostirea românească, logosul unei lumi ce trăiește prin amintire și prin artă. „Am căzut aici ca un Cuvânt și ca un Semn, mai de demult, și aici am rămas, pentru a întruchipa Nașterea și Moartea, Rostul, Hodina, Întunericul și Lumina”, spunea maestrul Truță, sfidând ideea că actul Creației s-ar fi sfârșit în ziua a șasea.
Grație artei lui, Nicolae Truță nu a murit. A devenit imagine, culoare, lumină. S-a născut demult în cer, devenit nemurire.
Dumitru Sârghie
