AcasăPovestiri slătineneÎn spatele zidurilor

În spatele zidurilor

„Tu copilă, să nu stai că-nțepenești!”

Când am trecut prima dată poarta casei de la nr. 57, de pe strada Ionașcu, am aflat că pășeam pe urmele căpitanilor lui Tudor Vladimirescu. Asta susține d-na Ana Ionescu (locatara acestei case):  că, în Casa Deleanu, vis à vis de Catedrală, a fost depozitul de provizii și armament al taberei pandurilor lui Tudor Vladimirescu (fapt pe care-l știm deja de la George Poboran), iar în casa de pe Ionașcu 57 ar fi stat căpitanii de panduri ai aceluiași conducător al Revoluției de la 1821. Nu avem certitudinea că ar fi fost aceeași casă. E posibil ca, pe locul ei, să se fi ridicat cea de astăzi. Chiar și așa, dacă este adevărat ce spune Ana Ionescu, locul este încărcat de istorie. Este cert însă că această casă exista în 1898, când s-a făcut un gard nou și care, potrivit fotografiei de atunci, este același de astăzi. Ne spune d-na Ionescu că ar fi existat un act al reparației casei, din 1860, și că următoarea reparație ar fi fost făcută peste 100 de ani.

nr 57

Casa, cu vechile grajduri și cu foișorul, a aparținut colonelului I. Dobriceanu, care a fost și primar și care, zice d-na Ionescu, a cedat primăriei Băile Comunale, cu obligația ca autoritățile să nu le schimbe destinația. Se știe că Băile Comunale au fost donația marelui moșier Alexandru Iliescu și e posibil ca I. Dobriceanu să fi trecut aceste băi la primărie, în perioada în care el a fost primar.

Colonelul Dobriceanu va crește o nepoată din partea soției și așa va ajunge familia Milcoveanu (din care provine soacra d-nei Ana Ionescu) noua proprietară a acestei case.

Este mândră Ana Ionescu de această familie veche de boieri români, în care a intrat și ale cărei origini încep cu Ștefan, căpitanul lui Mihai Viteazul cel care, pentru faptele sale de vitejie, va primi moșia Milcov. Familia Milcoveanu mai deținea o casă în apropierea acesteia, pe strada Griviței (de azi), stradă care s-a numit chiar Strada Milcoveanu. Sigur că  admirația Anei Ionescu se îndreaptă, în primul rând, spre Șerban Milcoveanu. Membru de vază al Mișcării Legionare, medic, președinte al Asociației Generale a Medicilor din România, cu o carieră universitară prestigioasă, întreruptă de închisorile comuniste, cărora le va supraviețui…

Marcela Milcoveanu (viitoarea soacră a Anei Ionescu) se va căsători cu colonelul Ionescu, cu care va avea trei copii: o fată frumoasă, ce se va muri de tânără, și doi băieți, Sergiu și Aurel. Colonelul Ionescu era de prin părțile Caracalului, iar Marcela Milcoveanu a fost profesoară de limbi străine. Gospodăria moștenită de la colonelul Dobriceanu însemna o casă, construită în stil elvețian, o cramă cu pivniță, ai cărei pereți dădeau în Dealul Grădiște, unde au băut vin generali ruși și români și unde familia își chema prietenii la petreceri. Unul dintre acești prieteni era generalul Aldea care, se pare, locuia în apropiere, într-o casă în care a fost sediul Crucii Roșii. Povestea Ana Ionescu o întâmplare amuzantă, auzită de la soacra ei, cum că, odată, generalul Aldea îi spune colonelului Ionescu: „Ați petrecut și nu m-ați invitat!” „Ba v-am invitat, răspunde colonelul, dar nu erați acasă!”

nr 57 vechi

Unul dintre fiii colonelului Ionescu, Aurel, student fiind, lucra la Gaz Metan Mediaș și răspundea de sonda de la Laslea (jud. Sibiu).  Așa a cunoscut-o pe viitoarea soție, în gară la Sighișoara. Ana Gherman mergea la lucru la Brașov și aștepta pe cineva de la Mediaș să-i aducă niște acte (să le ducă la Brașov). Cum a început o ploaie mare, ea a intrat în restaurantul gării. Servea o dulceață și citea o carte despre Hiroshima, când un tânăr i-a cerut voie să se așeze la masă. După un timp, au făcut cunoștință: „Ionescu, zice tânărul.” „Popescu, zice domnișoara!”, comițând premeditat o minciunică. „Cum, numele Popescu, în Ardeal?, se miră tânărul. Tocmai atunci apare fata care trebuia să aducă Anei Gherman documentele. Aceasta spune: „Domnișoara Gherman, v-am adus aceste acte!” În câteva minute cei doi s-au împrietenit. Ea i-a spus unde lucrează, iar el i-a spus totul… Nu după mult timp, Aurel a căutat-o. Au fost împreună și la Daia Săsească (de unde erau părinții Anei Gherman). Domnișoara Gherman „a mai tândălit cu căsătoria”. Dar până la urmă, tot au făcut-o. Nunta s-a făcut la Daia, cu nași, prieteni… Slătineni n-au prea fost. Nici colonelul Ionescu nu a fost, pentru că era vremea Revoluției din Ungaria și nu i s-a dat voie să plece. Însă colonelul era cunoscut chiar și la Daia. Un „fecior” l-a recunoscut și i-a amintit că i-a pus acestuia perii din grădină.

Colonelul Ionescu luptase în Al Doilea Război Mondial, mai întâi în Est și, deși avea o decorație și din Vest, tot a avut de suferit în vremea comuniștilor. Tânăra familie a stat la Mediaș, până în 1968, când, în Consiliul de Familie, s-a hotărât ca unul dintre cei doi fii, Aurel, să vină aici. Sfatul Popular îi promisese colonelului că, dacă unul dintre copiii săi revine în Slatina, le eliberează casa. Casa fusese umplută cu chiriași… Colonelului și soției le făcuse „favoarea” să le lase camera pe care și-au dorit-o. Chiar dacă, pentru a ajunge la ea, trebuiau să treacă prin camera chiriașilor. Dintre chiriași, își amintește Ana Ionescu, de o doamnă: „Margareta de la Securitate”.

Odată cu venirea familiei Aurel Ionescu și plecarea chiriașilor, casa a redevenit îmbietoare, cu soba ei de teracotă vieneză, cu argintăria de la colonel, chiar și cu statueta făcută de acesta dintr-o țeavă de tun, dar, mai ales, cu frumosul pridvor unde, cu copiii în brațe, se bucurau de liniștea serilor de vară și de mireasma liliacului franțuzesc, aflat în preajma foișorului, chiar în fața casei.

ana ionescuÎn Slatina, tânăra doamnă Ionescu a fost impresionată, mai întâi, de statuia Ecaterinei Teodoriu și de Podul Olt, pentru că: „La Daia nu aveam așa ceva!”  Când au întrebat-o fetele „cum îi la Slatina?”, aceasta le-a zis: „Eu mă înțeleg bine cu oltenii, numai că ei vorbesc o țâră cam repede!” Doamna Ana își va păstra accentul și pentru că, murindu-i tatăl, au vândut casa de la Daia și atunci au adus-o pe mama dumneaei aici. Observa Ana Ionescu că mama, ca și mama soacră, avuseseră aceeași soartă,  ambele crescând fără părinți… Și parcă aveau și aceeași fire. Zice Ana Ionescu că atunci când bătrâna doamnă Gherman a văzut casa de aici, ar fi exclamat plină de uimire: „Tu copilă, casa asta seamănă cu a noastră!” Vorbea mereu cu mama în grai ardelenesc, chiar dacă uneori mama o mai dojenea: „Tu copilă, să nu stai că-nțepenești!” N-a prea stat doamna Ionescu căci, fiind contabilă la „Uniune”, ea a bătut tot județul iar, după ce soțul s-a prăpădit, mult prea devreme (1974), și a rămas singură să-și întrețină familia, nici atât. A avut grijă și de gospodărie, și de mica grădină din deal, cât și de puțina vie ce i-a mai rămas. În 1956, Sfatul Popular luase viile și făcuse, chipurile, „via orașului” care, bineînțeles, până la urmă s-a distrus. Cât a încercat-o viața, Ana Ionescu este, la peste 80 de ani, de-o voiciune molipsitoare și cu o încredere nețărmurită în tineret, cel care „ar putea schimba multe în bine”.

Elena Sîrghie – Fragment din volumul în curs de apariție “În spatele zidurilor” (Povești și povestiri slătinene)


- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments