AcasăOra SatuluiInginerul arhitect VLADIMIR SIMU – boierul filantrop din comuna Tufeni

Inginerul arhitect VLADIMIR SIMU – boierul filantrop din comuna Tufeni

În centrul administrativ al comunei Tufeni – comună situată la întâlnirea județelor Olt, Argeș și Teleorman –, în stânga Râului Vedea, se întinde un parc de câteva hectare. În mijlocul lui se înalță casa boierilor Simu.

Casa Mare, cum îi ziceau oamenii locului, era un Conac, o construcție asemănătoare – cum se auzea – cu cea a titanului literaturii ruse, Lev Tolstoi, la Iasnaia Poliana. Un lac cu izvor natural, secat odată cu stingerea din viață, în 1945, a boierului inginer-arhitect, împodobea parcul mărginit la răsărit de acareturile pentru slugi, animale domestice, păsări și câinii de pază.

casa simu tufeniBoierii Simu au fost norocul comunei Tufeni, care s-a dezvoltat în prima jumătate a vecului trecut, atât prin daniile mărinimoase făcute de ei pentru școală, biserică și dispensarul medical uman, dar, mai ales, prin Fabrică – „moara cea mare” pe care Vladimir Simu a ridicat-o în vecinătatea conacului, după 1923, anul când cea mai mare parte a moșiei, ce însuma 3500 de hectare, a fost împărțită țăranilor care luptaseră pe frontul Primului Război Mondial, împlinindu-se fiecăruia până la suprafața de 5 hectare. Moșia aparținuse inițial lui Eraclie Dumba și intrase în posesia lui Anastase Simu, prin căsătoria acestuia cu Elena Dumba.

Al treilea dintre frații Simu, Vladimir, cel mai mic, devenise inginer de poduri și șosele. Fusese secundul lui Anghel Saligny la construirea podului de peste Dunăre, la Cernavodă. Se născuse în 1862 și venise în a doua parte a vieții lui la Tufeni, la moșia fratelui său, care rămăsese, după altă împroprietărire a țăranilor, în 1945, la 500 de hectare. Nu se însurase și trăise muncind pentru alții, așa cum scrie pe crucea din marmură neagră ce-i străjuiește mormântul din curtea impunătoare a bisericii cu hramul Sfinților Împărați Constantin și Elena, sfințită în vara lui 1945, la scurt timp după trecerea la cei drepți a filantropului.

Ajuns la Tufeni, la începutul celui de-al doilea deceniu al secolului ce s-a stins, după ce făcuse prima sistematizare a orașului și portului Constanța, s-a izbit, cu amar, de sărăcia cruntă a oamenilor locului. A hotărât atunci să le schimbe viața. A proiectat și a construit, din bani săi, o moară impunătoare, o adevărată Fabrică, înzestrată cu valț mare și cu valț mic de grâu, cu valț de porumb, uruioc și trei pietre, dintre care una producea grâu amestecat cu tărâțe, din care sătenii scoteau o pâine dulce și gustoasă, în spuză. Valțul cel mare de grâu avea pe lângă el un spălător de unde boabele umede treceau la uscătorie și apoi erau măcinate și prefăcute în făină de clasa întâi, făină de cozonaci, asemănătoare celebrei Herdan.

Lângă moara de cereale era fabrica de ulei, dotată cu trei prese. Urmau, lateral și în spate, atelierul mecanic cu mașini de rihtuit tăvălugii valțurilor, apoi atelierele de fierărie, tâmplărie și rotărie, locuințele specialiștilor nemți, greci și italieni, aduși de inginerul ce făcuse studiile la Paris și Berlin, brutăria și cantina în care mâncau cei 200 de lucrători ai Fabricii, precum și oamenii din 15 sate din jur, veniți să macine cerealele ori să facă ulei din floarea-soarelui. Pentru vitele și căruțele acestor oameni construise grajduri și șoproane care să-i apere de vânturi, ploi și ninsori.

Pe lângă Fabrică înfiinplaca casa simu tufenițase o adevărată școală de ucenici, cu tineri din sat, înclinați către mecanică, tineri ce învățau practica industrială de la tehnicienii străini. Pe cei mai dotați dintre ei i-a trimis la studii în Germania. Schimbându-se vremurile, după naționalizarea din ’48, Fabrica și tot ceea ce aparținea de ea a trecut în proprietatea statului, stăpân ce s-a dovedit, întotdeauna și peste tot, cel mai prost gospodar. Oameni puși pe căpătuială au dus-o în stare de degradare. Partea cu presele de ulei a ars din temelii. După 1989, Marian Șotae, unul dintre copreședinții cunoscutei firme Tofan Grup, fiul al comunei Tufeni, a cumpărat-o de la Întreprinderea de morărit și panificație Olt și, prin reparații capitale, a adus-o aproape de ceea ce era înainte.

Prin iarba plină de rouă a parcului ce înconjura Casa Mare, se plimba desculț, în fiecare dimineață, înțeleptul și bunul inginer Vladimir Simu. Inima lui era ca o bucată de pâine caldă așezată în calea oamenilor săraci. Venea țăranul ajuns în nevoie și el ieșea în balcon și chema administratorul și-i spunea să meargă să-l ajute, fie că avea copii muți și se terminase făina și mălaiul, fie că era bolnav ori îi murise o vită. Pentru acești oameni construise el Fabrica din mijlocul satului, ca să-i scoată din sărăcie, arătându-le că fără industrie, fără meserii , nu vor putea ieși din sărăcie. Lui nu-i trebuiau prea multe, trăia simplu, carne nu gusta, doar o bucată de brânză, un ou, o cană de lapte, fructe și zarzavaturi.

După dispariția lui pământească, Casa Mare a adăpostit o vreme un IAS, apoi câteva clase ale școlii, poșta și magazinul de mobilă al cooperativei de consum. Apoi a rămas părăsită și furii au început să tragă de ea: ba o ușă, ba o fereastră, ba o bucată de acoperiș.

În urmă cu patru ani, în 2012, la inițiativa primarului Eugen Șotae, fratele lui Marian Șotae care a investit în multe obiective de interes economic ale comunei, între care, pe lângă moara Simu și o fabrică de pâine, s-a început refacerea din temelii a Casei Mari, exact după schema inițială a construcției, respectându-se și grosimea de o jumătate de metru a zidurilor. O firmă de specialitate a lucrat până în primăvara lui 2013, când a avut loc inaugurarea și când aici s-a mutat Primăria comunei Tufeni, fiind astăzi una dintre cele mai moderne și mai frumoase construcții ale județului Olt.

Ion Georgescu

- Advertisment -

Most Popular