Pe poetul, eseistul, publicistul și gânditorul Pan. M. Vizirescu l-am întâlnit, întâia oară, în anii ’70, în compania lui Marcel Duță, un excelent istoric și cercetător literar din Balș (Olt), într-una dintre ședințele Cenaclului literar „Tudor Vianu”.
Am ascultat, aici, lecțiile de estetică literară ale lui Pan. M. Vizirescu, Al. Dima, G.G. Ursu, Marin Sorescu, Aurora Nasta, Virginia Șerbănescu, Maria Marinescu-Himu, Sandu Tzigara-Samurcaș și, firește, ale altora.
M-a impresionat, încă de la început, inciziile în structura poeziilor și prozelor citite, pe care le făcea Pan. M. Vizirescu și Al. Dima, duelurile ideatice și concluziile asupra valorii operei aflate în discuție.
Pan. M. Vizirescu era ca un mag care intuia, chiar de la întâia lectură, viziunea creatorului și noutatea expresiei literare. Nu îngăduia nicio ezitare, nicio scăpare și, desigur, nicio platitudine.
Verbul său, întotdeauna argumentativ, deschidea noi și revelatoare interpretări, puncte de vedere și conexiuni cu alte opere naționale și universale.
Avea o temeinică și bogată cultură literară, filosofică, teologică și era un profund cunoscător al spiritualității populare, mai precis al „literaturii nescrise”, cum bine afirma Vladimir Streinu.
În acei ani grei, insuportabili, abia ieșit dintr-o „fericită” stare de autorecluziune, citește și publică în Revista „Atelier literar”, publicație a Cenaclului „Tudor Vianu”, două poezii și o proză – „Beția de visuri”, [nr. 2, 1975], „Limba noastră cea de o ființă”, [ nr. 3, septembrie, 1976, p. 26, col. 2], precum și „Darul iubirii” [nr. 3, 1976, p. 16], care au fost receptate cu vigoare și eleganță critică.
Aceste creații originale sunt, de fapt, semen viguroase de „revenire” și „reintrare” în literatura română contemporană a unui scriitor încă necunoscut și nerestituit așa cum se cuvine.
Îl vedeam și discutam, adesea, chestiuni literare și politice în Cișmigiu, pe Strada Banului sau în locuința sa din Strada Pitar Moș.
În anul 1996, după ce am descoperit Revista „Herald”, unde a colaborat cu o proză – „Ispita”, i-am solicitat o evocare a acestei rarisime publicații, pe care a și elaborate-o – Revista „Herald” și pe care mi-a încredințat-o să o public undeva.
În cele două pagini dactilografiate, la un rând, Pan. M. Vizirescu, cu o memorie demnă de invidiat, își amintește, după șase decenii, fiecare moment din istoria acestei reviste apărute la 15 februarie 1930, la București, ca un omagiu absolut adus poetului și confratelui lor , Lucian Blaga.
Reîntâlnirea cu această revistă, dar, mai ales, cu proza sa, „Ispita”, i-au produs poetului și prozatorului Pan. M. Vizirescu o imensă bucurie și surpriză intelectuală, prin faptul că și-a redescoperit „Ispita”, proză cu evidente aspecte biografice.
Prof. Nicolae Scurtu
