Sărbătoarea Florilor sau Floriile, cum i se mai spune în popor, a fost așezată în calendarul creștin în ultima duminică dinaintea Paștelui, având ca semnificație Intrarea lui Iisus în Templul din Ierusalim.
Nu era prima oară când Iisus a mers la Ierusalim, la evrei era un obicei ca în fiecare an să se facă un pelerinaj la templu pentru a serba împreună Paștele. Evangheliștii ne-au lăsat scrisă chiar și o întâmplare petrecută în copilăria lui Iisus: „Iar când a fost El de doisprezece ani, s-au suit la Ierusalim, după obiceiul sărbătorii. Și sfârșindu-se zilele, pe când se întorceau ei, Copilul Iisus a rămas în Ierusalim și părinții Lui nu știau… Iar după trei zile L-au aflat în templu, șezând în mijlocul învățătorilor, ascultându-i și întrebându-i”. (Luca cap. 2)
Ca toți evreii și Iisus mergea să petreacă sărbătorile de Paște la Ierusalim, în copilărie cu mama Sa Maria, iar mai târziu împreună cu ucenicii Săi. La fel va face și în acel an, numai că sărbătoarea a primit alte semnificații.
Atât pentru ucenici cât și pentru ceilalți evrei părea să fie un Paște ca oricare altul când Iisus intra în templu și, ca de obicei, predica Învățăturile Sale mulțimii care se aduna acolo pentru acele mari sărbători evreiești. Nicicum să le treacă ucenicilor prin cap că acela avea să fie cel din urmă Paște pe care aveau să-l petreacă împreună cu Învățătorul lor, cum îi spuneau ei, că acel drum la Ierusalim avea să fie și ultimul pe care l-au făcut împreună cu El. Singurul care știa adevărul era Iisus, iar El avea să le orânduiască astfel pe toate pentru a se petrece după cum au lăsat scris proorocii.
„Iar când s-au apropiat de Ierusalim și au venit la Betfaghe la Muntele Măslinilor, atunci Iisus a trimis pe doi ucenici, Zicându-le: Mergeți în satul care este înaintea voastră și îndată veți găsi o asină legată și un mânz cu ea; dezlegați-o și aduceți-o la Mine. Și dacă vă va zice cineva ceva, veți spune că-I trebuie Domnului; și le va trimite îndată. Iar acestea toate s-au făcut, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin proorocul, care zice: “Spuneți fiicei Sionului: Iată Împăratul tău vine la tine blând și șezând pe asină, pe mânz, fiul celei de sub jug”. (Matei 23:1-4)
Dintre evangheliști, Ioan este cel care ne dezvăluie motivul real pentru care în acel an Iisus a fost așteptat cu atâta entuziasm la templu. Pesemne mulți dintre evreii care mergeau an de an la Ierusalim îl știau și din anii trecuți, dar atunci prea puțini l-au băgat în seamă. Chiar dacă și în ceilalți ani a predicat în templu, oamenii se adunau în jurul Lui, îngăduiau câteva momente și își continuau treburile pentru care au venit, fiecare fiind prins cu micile lui probleme. Dar acea înviere miraculoasă a lui Lazăr avea să impresioneze atât de mult poporul că erau mulți care voiau să-L vadă, să-L cunoască, vorbindu-se mult printre evrei de acea înviere ca de un miracol pe care numai Dumnezeu îl putea face. Încă o prevedere luată de Iisus pentru a da alte semnificații acestei zile, de aceea nu întâmplător învierea lui Lazăr s-a petrecut chiar în preajma sărbătorilor de Paște, iar în drum spre templu a oprit pe la el unde a fost miruit de sora acestuia, Marta.
Să nu uităm că Paștele evreilor semnifică mântuirea adusă de Moise prin eliberarea din sclavia Egiptului, sau din cataclismul care a lovit planeta unde trăiau, potrivit ipotezei pe care am formulat-o. Prin învierea lui Lazăr Iisus avea să dea o nouă semnificație sărbătorii Paștelor, El însuși erijându-se în noul Mesia, salvator al omului de pe Pământ la fel cum Moise i-a salvat pe ai săi, dar față de acesta aduce promisiunea Învierii Universale a morților care au putrezit asemenea lui Lazăr, cărora le va reda viață prin Cuvânt, făcând și demonstrația că o poate face. Dacă Lazăr a înviat din morți era de înțeles că avea puterea să redea viață și altor morți, chiar și celor care au plecat din viață cu mult înainte. Un mesaj extraordinar și cu profunde semnificații. Mesajul întărește încă odată similitudinile între cele două momente semnificative din istoria omenirii, Moise ca Mesia își salvează poporul și îl aduce pe Pământ unde își continuă viața, Iisus ca noul Mesia îi salvează pe pământeni și îi va duce pe o nouă lume de unde o vor lua de la început.
Nimic nu a fost întâmplător în tot ceea ce ne aduce aminte de Iisus începând cu nașterea Sa miraculoasă în peștera de la Bethleem, până la răstignire și învierea din morți. Totul s-a făcut după un plan divin care să rămână după plecarea Lui din această lume. La fel, nu a fost deloc la întâmplare acea primire triumfală care i s-a făcut în templu în acea zi care va rămâne cunoscută sub numele de Duminica Floriilor.
„Și cei mai mulți din mulțime își așterneau hainele pe cale, iar alții tăiau ramuri din copaci și le așterneau pe cale, Iar mulțimile care mergeau înaintea Lui și care veneau după El strigau zicând: Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus”
După uralele mulțimii ar fi de înțeles ca după acea înviere miraculoasă pe care a făcut-o doar cu Cuvântul, să fie văzut drept fiu al lui David și trimis al lui Dumnezeu, adevăratul Mesia pe care îl așteptau toți. Pesemne că asta a urmărit Iisus, iar acea înviere a unui mort intrat deja în putrefacție trebuia să-i lămurească pe deplin pe evrei despre firea Sa dumnezeiască, despre rolul pe care îl avea în salvarea omenirii din cataclismul care în viitor va lovi pe neașteptate Pământul, cataclism de care le-a vorbit la Templu spunându-le ca va veni ca furul, pe nesimțite, când oamenii nu se vor aștepta. Atunci Fiul Omului va veni pe norii cerului și va trimite îngerii săi pe Pământ să adune pe cei aleși. Ce poate fi mai expresiv de atât? Cum s-ar fi putut reda mai bine acum două milenii venirea pa Pământ a unei flote pentru a salva ce se poate din acel cataclism nimicitor?
„Căci precum fulgerul iese de la răsărit și se arată până la apus, așa va fi și venirea Fiului Omului… oarele se va întuneca și luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea din cer și puterile cerurilor se vor zgudui. Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului și vor plânge toate neamurile pământului și vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere și cu slavă multă. Și va trimite pe îngerii Săi, cu sunet mare de trâmbiță, și vor aduna pe cei aleși ai Lui din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la celelalte margini. ”Matei.24
Dacă ar fi fost înțeles, dacă oamenii ar fi crezut în El cu adevărat nu ar mai fi fost necesar să treacă prin supliciul răstignirii. Numai că Iisus știa cât de schimbătoare este firea omului. Tocmai de aceea s-a lăsat prins și astfel a ajuns la judecata lui Pilat. Acum ar fi trebuit să se facă proba credinței, și mai ales a statorniciei celor care l-au primit cu flori și cu urale la templu în Duminica Floriilor. Dar oamenii căzuți în păcat nu și-au dezmințit firea. Mulțimea adunată la Ierusalim pentru a petrece Paștele, cei mai mulți fiind aceiași care L-au primit cu urale și cu flori, avea să-L dea morții prin răstignire și să elibereze un tâlhar, atunci când Pilat le-a cerut să aleagă între Iisus și Baraba. De trei ori a încercat Pilat să-l elibereze și de trei ori a fost refuzat de mulțime, punând pe acel tâlhar mai presus de Iisus Dumnezeu:
„Iar Pilat, chemând arhiereii și căpeteniile și poporul, A zis către ei: Ați adus la mine pe Omul acesta, ca pe un răzvrătitor al poporului; dar iată eu, cercetându-L în fața voastră, nici o vină n-am găsit în acest Om, din cele ce aduceți împotriva Lui. Și nici Irod n-a găsit, căci L-a trimis iarăși la noi. Și iată, El n-a săvârșit nimic vrednic de moarte, Deci, pedepsindu-L, Îl voi elibera, Și trebuia, la praznic, să le elibereze un vinovat. Dar ei, cu toții, au strigat, zicând: Ia-L pe Acesta și eliberează-ne pe Baraba, Și iarăși le-a vorbit Pilat, voind să le elibereze pe Iisus. Dar ei strigau, zicând: Răstignește-L! Răstignește-L! Iar el a zis a treia oară către ei: Ce rău a săvârșit Acesta? Nici o vină de moarte nu am aflat întru El. Deci, pedepsindu-L, Îl voi elibera. Dar ei stăruiau, cerând cu strigăte mari ca El să fie răstignit, și strigătele lor au biruit. Deci Pilat a hotărât să se împlinească cererea lor. Și le-a eliberat pe cel aruncat în temniță pentru răscoală și ucidere, pe care îl cereau ei, iar pe Iisus L-a dat în voia lor.” (Luca 23: 4-25)
Curios lucru. Tocmai Pilat, care nu aflase încă de învierea lui Lazăr și nu a făcut parte din mulțimea care L-a primit la templu, să creadă în nevinovăția lui Iisus? Nici măcar crudul rege Irod care i-a luat viața lui Ioan Botezătorul nu a putut crede acuzele mincinoase aduse de arhierei și a fost de acord cu Pilat pentru eliberarea lui Iisus, deși după cum scriu evangheliștii cei doi nu se prea înțelegeau și erau mereu în dezacord. Răspunsul la acuze a fost dat tot de Iisus care îi răspunde lui Pilat:
„Deci i-a zis Pilat: Așadar ești Tu împărat? Răspuns-a Iisus: Tu zici că Eu sunt împărat. Eu spre aceasta M-am născut și pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr; oricine este din adevăr ascultă glasul Meu.” (Ioan 18: 37)
Cum ar trebui să privim acum Sărbătoarea Floriilor în lumina celor de mai sus? Ca pe una a bucuriei datorată primirii triumfale a lui Iisus în templu? Așa ar părea la prima vedere, dar adevărul este cu totul altul. Duminica Floriilor vine să ne arate cât de schimbător poate fi omul, cât de mult continuă să se manifeste în el răutatea primită prin păcat. În opinia mea acea intrare triumfală în templu, călare pe mânzul asinei, nu s-a făcut spre a primi laude, sunt nenumărate dovezi despre smerenia lui Iisus. Răspunsul ne este dat de Evanghelistul Ioan care reproduce acea întâmplare:
„De aceea L-a și întâmpinat mulțimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta.” Iar tot acel Evanghelist ne spune că, doar la câteva zile după acea primire triumfală, aceeași mulțime care se afla în Ierusalim îi face uitată minunea cu învierea lui Lazăr și toate celelalte vindecări miraculoase, unele făcute chiar în acele zile, în templu, și cu o nepăsare de neînțeles aleg să fie condamnat la moare: „Deci au strigat iarăși, zicând: Nu pe Acesta, ci pe Baraba. Iar Baraba era tâlhar.”
Oare s-au schimbat cu ceva oamenii de atunci? Oare suntem mai drepți și mai statornici decât pe vremea când a trăit Iisus? Mântuitorul a fost dat jertfei nu de poporul evreu, cum spun unii, ci de oameni, urmași ai lui Adam cel păcătos, care puteau fi de orice neam. Fie ei evrei, fie francezi, unguri, nemți sau chiar români, dacă s-ar fi născut și trăit în mijlocul lor, Iisus ar fi fost tratat la fel. Să nu uităm cruzimea cu care erau arși pe rug nenumărați nevinovați în numele credinței, fie de Inchiziție în Europa, fie de invadatori în Lumea Nouă, fiind măcelărite și distruse civilizații din care a mai rămas doar amintirea.
Nu trebuie să uităm nici de supliciul lui Horia, Cloșca și Crișan, trași pe roată din porunca aceluiași împărat care le făcuse promisiuni pe care la scurt timp avea să nu le mai respecte. Iar, în vremurile mai apropiate nouă, să nu uităm de crimele naziștilor împotriva evreilor și a altor popoare pe care le-au ocupat, pe cele ale lui Stalin, care nu a fost cu nimic mai prejos decât Hitler în ceea ce privește cruzimea și numărul victimelor făcute, secolele de persecuție împotriva negrilor într-o Americă ce se socoate democratică, nenumăratele crime din țările comuniste, inclusiv în România oferită după război bolșevicilor pe tavă și alte nenumărate exemple care vorbesc singure despre cruzimea omului și setea sa de sânge.
Dar oare în zilele noastre lucrurile stau diferit? S-au schimbat într-atât de mult oamenii încât dintr-o dată s-au făcut mielușei? Exemplul cel mai bun îl putem găsi în luptele politice pentru putere, în ușurința cu care politicienii își încalcă promisiunile făcute în campania electorală, în ura folosită în lupta politică care merge până a dispune să fie arestați adversari politici cu care mai ieri stăteau la aceeași masă și făceau planuri comune, ca să nu mai vorbim de dezbinarea de necrezut a unui popor care a trăit unit prin limbă, datini și credință. O dezbinare de care alții profită din plin, și astfel am ajuns slugile lor umile.
Aceasta este adevărata față a Duminicii Floriilor în zilele noastre. Mergem la biserică, primim crenguțe de răchită înflorită și apoi plecăm fericiți că L-am întâmpinat cu flori pe Iisus. Un fariseism cu nimic mai prejos decât cel din vremea lui Iisus, numai că acum se lucrează cu mai multă finețe și dacă se poate cu mănuși pe mâini. Oameni care azi se sărută pe față, mâine și-ar scoate ochii dacă ar putea. Iar de aici până la trădare rămâne de făcut un singur pas. Pentru o funcție bună și un os bun de ros mulți sunt dispuși să-și vândă și tata, la fel cum a făcut Iuda cu Iisus, darmite prietenii apropiați sau Țara. Tocmai de aceea și în vremurile noastre, la fel cum este de mii și mii de ani, trădarea se găsește în preajma noastră, e ca o umbră odioasă de care nu scăpăm până nu murim. Într-un fel sau altul fiecare dintre noi avem un trădător în preajmă, un vecin sau o rudă care ne invidiază și ne-ar vinde în orice clipă, un coleg care ne vrea locul indiferent pe ce poziție am fi. Deși s-a spânzurat Iuda continuă să trăiască în preajma noastră. Îl putem găsi în oameni pe care îi întâlnim la petreceri, îi invităm în casa noastră și deseori le oferim ajutor, iar când prind prilejul fie ne întorc spatele, fie ne aruncă în groapă chiar cu mâna lor. De câte ori în timpul comunismului vecinul cel mai bun suna la miliție să te divulge că ai tăiat vițelul sau că ai îndrăznit să faci țuică în standolă? Iar asta după ce l-ai chemat la gard și i-ai dat pe furiș o sticlă de răchie din cea bună, făcută în casă sau o halcă proaspătă pentru o friptură. Iar în zilele de azi suntem pedepsiți pentru curajul de a invita câteva rude sau prieteni, ca să nu stăm singuri la aniversare. De cele mai multe ori tot un vecin bun sau chiar unul din musafiri ne reclamă la telefonul potrivit de parcă am fi făcut o crimă, ca acel Baraba ales de evrei. Ca să nu mai vorbim de atacurile furibunde asupra credinței și bisericii, mai ales la marile sărbători creștine, folosindu-se tot felul de minciuni și pretexte, unele inventate, altele mult exagerate. Iar astfel de exemple sunt nenumărate. Evreii de ieri care L-au primit cu flori pe Iisus în templu sunt aceiași de lângă noi, dispuși să ne trădeze în orice clipă, abia așteptând un pretext potrivit, iar dacă nu inventat de ei.
Dar cea mai gravă este trădarea de Dumnezeu și de țară, pentru că ea are urmări asupra noastră, a tuturor. Trădându-l pe Domnul așa cum au făcut evreii la câteva zile după ce l-au primit cu flori, ne trădăm de fapt propria fire, aceea de om creat după chipul și asemănarea Sa, de fii ai lui Dumnezeu, cum a spus Iisus, iar prin fapta noastră ne îndepărtăm de El, riscând să ne întoarcem la starea de fiară, cea spre care ne îndeamnă păcatul primit prin neascultare. Căci ce altceva erau acei evrei care îl trimiteau pe Iisus la moarte? Ce altceva erau romanii din vechime când cu urlete de bucurie trimiteau la moarte pe bieții gladiatori, și ei oameni, care erau puși să se bată pe ring pentru a-i distra? Ce altceva erau acei călugări care urmăreau cum urlă de durere semeni de-ai lor care ardeau pe rug? Sau hoardele invadatoare care pârjoleau satele, omorau bătrânii și luau în robie femei și copii pe care apoi îi vindeau în târg ca pe vite? Să nu mai vorbim de gloata curioasă care lua parte la crimele comise de inchiziție sau pedepsele la moarte date de principii lumii, pe care le urmăreau ca pe un spectacol, mulți dintre ei acompaniindu-le chinurile cu urlete și ovații de bucurie. Mai totdeauna printre spectatori se afla câte un vecin, prieten sau chiar rudă a celui pedepsit la moarte. Asemănarea cu acea duminică a Floriilor este izbitoare, de la începuturi și până în zilele noastre oamenii au rămas la fel, oricât de mult și-ar fi dorit Iisus să se schimbe. Iar, dacă vom privi atent în jurul nostru, fiecare dintre noi vom găsi exemple grăitoare în acest sens, nu este om trecut prin viață care să nu fi rămas surprins cum este părăsit sau trădat de cel mai bun prieten sau frate.
De aceea îndemn pe toți creștinii să sărbătorim Floriile nu cu o bucurie nejustificată ci cu smerenie și întristare, gândindu-ne la jertfa lui Iisus pe cruce, trădat nu numai de Iuda ci și de poporul pentru care a venit în lume pentru a-i oferi salvarea și mântuirea și care L-a dezamăgit din nou după ce le-a oferit atâtea dovezi a Dumnezeirii Sale. Nu L-au înțeles nici după ce l-a înviat pe Lazăr, mulțimea alegând să creadă în minciunile arhiereilor și cărturarilor decât în Adevărul adus de El. Să facem din această zi sfântă o sărbătoare a iubirii de oameni și, amintindu-ne de răspunsul dat de Iisus lui Pilat, să căutăm și noi adevărul, nu în vorbele mincinoase ale șarpelui care ne șoptește zilnic la ureche cum să mai punem la cale o nouă răutate, ci în învățăturile Celui care a venit în lume pentru a ne aduce cheia mântuirii, cea care este „Cuvântul care era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”: (Ioan 1:9-10)
„Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. În lume era și lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit
Andrei Breabăn
Din volumul „De la alfa la omega”, Editura „Timpul” Iași, 2023
