AcasăConexiuniÎntre risipitul și lăsarea întunericului...

Între risipitul și lăsarea întunericului…

Nu se risipise bine întunericul, când Smaranda grăbea pașii pe lângă cimitir, înainte de a trece podul peste Iminog. Nu-i mai era teamă, ca altădată. Mai ales, de când se făcuse cimitirul cel nou, pe deal, și aici rămăseseră doar morții cei vechi, care nu mai prezentau niciun „pericol”.

Și, totuși, se grăbea… În primul rând, ca să prindă rata de ora cinci dimineața. Trebuia să ajungă la oraș, la fata ei cea mică.

Lena era, din toamnă, elevă, la unul dintre cele mai bune licee din Slatina. Iar Smaranda era foarte mândră de asta. Se zbătuse să-i găsească o gazdă bună. Și reușise. La doamna Negreanu, pe Strada Caloianca, pe colț cu Strada Cazărmii. Smaranda cunoștea puțin zona. În tinerețe, stătuse, vreo doi ani, în casa unui verișor, din partea tatei, care lucra în armată. Plecată pentru prima dată de acasă, Lenei îi era greu printre străini… Se acomoda anevoios. Dar, până la urmă, a reușit…

Gazda, o doamnă în vârstă, slăbuță, uscățivă, dar distinsă și cu un farmec aparte, a știut cum să și-o apropie pe Lena. Școala era în capătul străzii, la cinci minute de mers pe jos. Lena își făcuse chiar și o prietenă. Însă, cam după vreo două luni, doamna Negreanu s-a îmbolnăvit și s-a internat în spital. Așa se face că Lena a ajuns în casa de alături, la familia Stănescu, unde trebuia să stea, până la externarea doamnei Negreanu.

Casa vecinilor o impresionase. Avea un stil aparte, cu demisol, etaj, coloane. Nu mai era alta la fel, pe toată strada. Aflase că aparținuse chiar celui care o construise, un arhitect italian. Cine ar fi bănuit atunci că, peste câteva decenii, Lena avea să semneze o carte despre clădirile încărcate de istorie ale orașului, în care a scris și despre acest constructor celebru, Ermano Noale.

 Acum, însă, Smaranda o găsi pe Lena, în poarta casei, așteptând-o. O strânse la piept, iar fata, abia stăpânindu-și lacrimile, o duse în casă și făcu prezentările: „– Doamna Stănescu – mama, mamă – doamna Stănescu!” Cele două femei se salutară aproape mecanic și, instantaneu, se fixară reciproc cu privirea. Lena a înțeles imediat că se întâmplă ceva și, ușor crispată, își trecea privirea de la una la alta, neștiind dacă e de bine sau de rău.

După câteva secunde bune, care i se păruseră ceasuri întregi, auzi dintr-o dată: „– Smarando, tu ești? – Valentina?! Doamne!”. Se îmbrățișară atât de strâns, dorind parcă să topească cei peste treizeci de ani, care le despărțiseră de copilăria lor.

Smaranda, cea mai mică dintre cei șapte copii rămași orfani, intrase fată în casă, la Popa Mărin. Să se „arănească”, așa cum zicea ea. Părintele îi promisese că o va ține la școală, ca să învețe carte. Nu reușise decât două clase. Era treabă multă, în gospodăria popii din sat.

Smaranda reușise, totuși, să învețe să scrie, să citească și să socotească. Mai întâi, la școală, atât cât mersese, apoi cu ajutorul Valentinei, fata popii, cu care era cam de aceeași vârstă, și chiar singură. Când găsea, prin casă, vreo carte sau vreun ziar, Smaranda se retrăgea într-un colț al ei, buchisindu-le, cu multă râvnă. În rest, părintele și coana preoteasă, avuseseră grijă să-i dea Smarandei minima educație, pe care părinții ei nu putuseră să i-o dea. Se prăpădiseră, mult prea  devreme.  Pe „maica”, nici nu și-o amintea. Chipul lui „taica”, însă, era icoana ei cea mai dragă. Își amintea cum venea ea cu picioarele rebegite de frig și „taica” i le băga în sân să se încălzească mai repede.

Când i se făcea dor de părinți, de frați sau de surori, Smaranda se retrăgea, în pătulul sau în șura din curtea popii, plângând, cu lacrimi amare…

Smaranda și Valentina nu mai pridideau cu depănatul amintirilor, iar Lena le sorbea cuvintele, nu alta… Își aminteau, de exemplu, pățania cu castraveții. Odată, dada Lisandra, sora mai mare a Smarandei, venise să vadă ce mai face. Ea, ferindu-se de părinte și, mai ales, de preoteasă, pe care o știa mai aspră, îi  pusese dadei câțiva castraveți în șorț. Dar, cum se zice „de ce ți-e frică nu scapi”… Când ajunseră în dreptul ferestrei camerei, în care „stăpânii” își făceau siesta, colțurile șorțului s-au desfăcut și castraveții s-au împrăștiat prin curte. Mult timp a stat Smaranda cu frica în sân, că părintele o va lua la rost. Dar popa nu i-a zis nimic. Fie nu văzuse, fie s-a prefăcut că nu văzuse. Până la urmă, era și munca ei…

Altădată, a venit în vizită învățătorul din sat, cu soția. Smaranda le-a ieșit în întâmpinare. „Sărut-mâna”, le-a spus ea. „Bună ziua, fetițo, părintele este acasă?, a întrebat consoarta învățătorului. „Este!” „Dar știi dacă au luat masa?”, continuă femeia s-o întrebe. Smarada făcu ochii mari. Parcă și vedea pe popă și pe preoteasă cum trăgeau, de masa mare și grea, din lemn de cireș, aflată în sufragerie…Uimită cu totul și cu o candidă naivitate, fata întrebă, la rândul ei: „Păi, unde s-o ducă, oare, cucoană?”

Această amintire dulce, care arăta stângăcia copilei de atunci, a stârnit hohotele de râs ale Lenei, dar și ale celor două vechi prietene, care s-au regăsit, după atâția ani.

Orele s-au scurs nemilos de repede… Smaranda trebuia să se grăbească, pentru a prinde ultimul autobuz. A făcut  cam o oră până acasă, așa că a avut destul timp să-și retrăiască viața, de după plecarea ei din casa popii…

Cum surorile ei, mai mari fiind, se aranjaseră fiecare pe la casele lor, Smaranda a stat când la una, când la cealaltă, ajutându-le la munca din câmp sau în gospodărie. Apoi și-a făcut și ea rostul ei. S-a măritat, și-a ridicat o casă cu omul ei, au avut două fete și cam tot ce le trebuia. E drept, că fata cea mare nu era chiar din sângele lor, dar acest aspect chiar nu conta. Rădița, cumnata Smarandei, murise la vreo două luni, după ce născuse o fetiță. Neavând copii, încă, a luat fetița ca să aibă grijă de ea și a ei a rămas: „Când s-a uitat la mine, cu ochii ei mierlii, nu am putut să mă mai despart de privirea ei”, spunea Smaranda.

Acum, Getuța ei urma o școală de filatură la Mediaș, iar Smaranda îi ducea, cum altfel?, grija. Tot trecând cu gândul de la Lena la Getuța, de la Slatina la Mediaș, nici n-a simțit când timpul a trecut și autobuzul a oprit, în stația de unde o luase de dimineață.

Întunericul se lăsase și Smaranda grăbea pașii din nou, pe lângă cimitir, de data asta, spre casă. Ce lungă zi avusese, între risipitul și lăsarea întunericului! O zi cât o viață întreagă…

Prof. Elena Sîrghie


- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments