Motto: „De la un om mare ai întotdeauna de învățat, chiar și când tace” (Seneca)
Învățarea este procesul care determină o schimbare în cunoaștere și comportament. Nu orice schimbare este expresia învățării. Învățarea este, deci, activitatea psihică prin care se dobândesc și se sedimentează noi cunoștințe și comportamente, prin care se formează și se dezvoltă personalitatea umană. Indicatorul învățării este performanța. Performanța este expresia învățării. Învățarea școlară este foarte importantă, deoarece are un caracter sistematic, este condusă de persoane specializate și se face conform unor idealuri și scopuri educative.
După încheierea Evaluărilor anuale pe clase, după Evaluarea Națională și a examenului de Bacalaureat, pe bună dreptate, se pune întrebarea: „De ce nu învață elevii, de ce obțin rezultate slabe în proporție de peste 40%, uneori chiar peste 50%? Întrebarea și-o pun părinții, organele de control, dar și majoritatea dascălilor, fie că sunt educatori, învățători sau profesori. La această întrebare, răspunsurile diverse ale dascălilor incriminează, de obicei, pe elev: „e leneș”, „nu e atent”, „nu e destul de perseverent”, „absentează de la școală”, „nu e destul de dotat pentru învățare” etc.
Întrucât procesul instructiv-educativ este o activitate la care participă doi factori-elevul și dascălul – o analiză a succeselor, dar și a insucceselor, trebuie să-i implice pe ambii, dacă se vrea obiectivă. Cum calitatea unuia dintre factori, elevul, este direct și esențial condiționată de cel de al doilea, dascălul, ne vom îndrepta considerațiile asupra elevului, ca produs (rezultat) al muncii dascălului.
Învățarea este o activitate principală a elevului, care necesită efort (numai preșcolarii învață jucându-se), pricepere și dorința de a învăța. Efortul care, de obicei, este mare, în condițiile unor programe și manuale supraîncărcate, va fi simțitor ușurat, dacă elevul are priceperile și deprinderile necesare acestei munci și, mai ales, dacă dorește să învețe. Că, de cele mai multe ori, el nu dorește sau, utilizând expresia frecventă în lumea dascălilor, nu vrea să învețe. Dar, de unde această atitudine negativistă? Aici, în răspunsul la această întrebare, se află, după părerea noastră, mecanismul principal, care conduce și susține învățarea. Plăcerea sau neplăcerea elevului, față de învățare nu este transmisă printr-o genă ereditară, ci este rezultatul muncii dascălului. Altfel, cum se explică faptul că, la unii învățători sau profesori și la unele discipline, cei mai mulți elevi învață, iar la alți dascăli, aceiași elevi „nu vor să învețe”, cu toate amenințările, sancțiunile, notele slabe etc.
Explicația? Unii dascăli știu și sunt preocupați să motiveze, să mobilizeze elevii pentru învățare, în timp ce alții nu știu și nici nu-i preocupă acest lucru. Există și alți factori care determină atitudinea negativistă a unor elevi, o larghețe exagerată, angajarea lor în activități para și extradidactice, supraîncărcarea manualelor etc. Considerăm că, în ceea ce privește atitudinea lor față de învățare, factorul principal rămâne dascălul, calificarea lui psiho-pedagogică, priceperea și dăruirea cu care lucrează.
Lipsa motivației de a învăța poate fi îngrijorătoare pentru părinți și cadre didactice. Copiii nemotivați să învețe nu depun destul efort în clasă sau acasă, nu sunt interesați să-și dezvolte abilități noi și nu au visuri sau aspirații pentru viitor. Motivația pentru învățare apare atunci când copiii au spațiul necesar să exploreze învățarea pe cont propriu, să își formeze abilități cognitive și să trăiască bucuria reușitei în urma unui efort intelectual reușit. Când părinții și cadrele didactice încearcă să-i convingă în mod explicit pe copii să învețe, folosind amenințări, recompense externe sau explicații logice despre necesitatea învățării, motivația copilului pentru școală scade semnificativ.
Amenințările, abuzul de sancțiuni, „ploaia” de note proaste, în catalog, sunt „instrumentele” unui învățător sau profesor slab pregătit. De obicei, dascălul bun, ca și medicul bun, caută cauza. Și, în vindecarea „răului”, pornește de la tratarea cauzei care l-a produs. În cazul nostru, atitudinea negativă a elevului față de învățare este determinată de lipsa de interes. Iar aceasta este generată „din afară”, adică de nepriceperea dascălului de a face lecții interesante. S-au văzut lecții de matematică mai atractive decât cele de literatură. Cunoaștem cu toții că există lecții de educație fizică și sport, spectaculoase și plăcute, prin natura lor, la care elevii absentează „în masă”. Explicația? Dascălul, „stilul” lui de muncă.
Dascălul care este preocupat și știe să pună în evidență implicațiile și aplicațiile practice ale cunoștințelor pe care le predă, utilitatea lor pentru elevi sau pentru societate, cel care evaluează elevii în funcție de priceperile și aptitudinile lor, ajutându-i, în momente de cumpănă, cel care le descoperă forțele interne, motivele care-i stimulează și îi susține în activitatea de învățare, fiind preocupat de cultivarea acestora, un asemenea dascăl nu poate să nu aibă bune rezultate în activitatea cu elevii. Căci, la un asemenea dascăl, elevii învață bine și foarte bine, fără amenințări sau alte „stimulente” externe.
Desigur că descoperirea și cultivarea motivelor învățării nu este o treabă ușoară. Ea cere pasiune psihologică, migală și pricepere pedagogică și dragoste sinceră și rațională pentru copii și elevi. Sunt înnăscute aceste calități ori se formează în timpul pregătirii profesionale? Unele, cum ar fi dragostea pentru copii, credem că sunt înnăscute. Celelalte, pasiunea pentru cunoașterea copilului, a universului lui sufletesc, priceperea de a-i învăța, considerăm că sunt rezultatul unei pregătiri temeinice și sistematice, pe băncile facultăților și după aceea, în fiecare zi, pentru fiecare lecție.
Numai un asemenea dascăl poate face lecții atractive, trezind și alimentând motivele învățării la elevii săi, căci „bazinul se umple cu apă, focul se aprinde cu foc, iar sufletul omului se modelează datorită sufletului altui om” (Rabindranath Tagore).Și nimeni nu poate da decât ceea ce are.
Institutor, Liana Mandu, Școală Gimnazială Nr. 1, Pantelimon
