S-au împlinit împlinesc 135 de ani de la nașterea acestui cântăreț al delicatelor emoții, turnate în cantabilități de extracție simbolistă și ne mirăm cum acest popor, aflat în calea tuturor răutăților, naște asemenea geniale alcătuiri.
Născut la București, într-un ianuarie ante-eminescian, 6 versus 15, dar copilărind la Slatina, acest boem, cu alură de prezident al artelor, face o figură de excepție în literatura începutului de secol XX.
Ușurința cu care concepe versul, în coloratură simplă, dar profundă, talentul ieșit din comun care îi permite să juiseze pe corzile unui clavecin imaginar, ce lasă urme de cerneală pe coala virgină, dau măsura unei personalități literare de excepție. „Cum?… / N-ai murit?…/ Tot mai trăiești?… / Pendulă care te-ai oprit din mers,/Încerci să mergi acum în sens invers?…” (Romanța răspunsului mut), versuri de o magie rară, improvizate de un compozitor de excepție care sfidează timpul.
„Eu știu c-ai să mă-nșeli chiar mâine… / Dar fiindcă azi mi te dai toată, / Am să te iert – / E vechi păcatul / Și nu ești prima vinovată…” (Celei care minte).
Îndrăgostit de tot și de toate, poetul simbolist observă totuși „panorama deșertăciunilor” omenești și trăiește permanent un sentiment de sfârșit de lume, dar ironia subtilă îl salvează cumva, redându-i energia debordantă.
Poezia lui Minulescu este una tonică, luxuriantă, exotică, a depărtatelor corăbii, a țărmurilor niciodată atinse, a călătoriilor în necunoscut, a proiecțiilor imaginare.
„Cânta un matelot la proră, / Și imnul lui solemn plutea / Pe-ntinsul Mării Marmara, / Ca-ntr-o cetate spaniolă, / Când orologiul din cupolă / Anunță fiecare oră / Printr-un preludiu de mandolă /…Cânta un matelot la proră, / Dar ce lunatic l-asculta / Și cine cântu-i repeta / Din largul Mării Marmara, / Când mateloții toți dormeau / Și marea nu-l înțelegea?…” (Cânta un matelot…).
Ce poate fi mai frumos decât un om singur care cântă pe o corabie într-o tristețe marină visând un port în care să-l aștepte o iubire îndelung căutată.
Minulescu rupe definitiv cutuma literară, tradiția cantonată în trecut și în poema pactului rural, declanșând modernismul de expresie simbolistă în registrul citadin, de măști și figuri de mucava, de clovni și de acrobați, de amante și amanți, de cafenele și carnavaluri, din arsenalul unei lumi cel puțin ciudate.
„De ce mi-ai promis că vii / Cu buzele arămii, / Când știai c-ai să mă minți / Cu aceiași zece dinți / Cu care m-ai sărutat / Când din „Moși” ți-am cumpărat / Un flacon de „Ton Sourire” / Și-o cutie de rahat / „Hagi Bekir”?. De ce mi-ai jurat solemn / Pe icoanele de lemn / Și-ai promis lui Dumnezeu / C-ai să mă iubești mereu, / Când tu ne-ai mințit la fel / Și pe mine, / Și pe El”. (Fetița din Făgădău).
Versul e simplu, te răsfață melodios, pigmentat cu umor, dar totodată ne induce o stare de bine, o poftă de viață, un fel de patos existențial, de exaltare prin energii nebănuite.
„Voi, care le-ați iubit, / Voi, care le-ați cântat / Voi, care le-ați pierdut / Ș-ați plâns, / Și le-ați uitat / Și totuși le păstrați, ca-ntr-un breloc de argint, / Și astăzi, fără voie, în suflet încrustată, / Icoana lor – / Icoana amantelor ce mint”. (Marș funebru).
Acest original poet, găsește astfel de teme și le privește din perspective tulburătoare, șocante, într-un vertij emoțional și liric amețitor, sfidând legile firescului. Nu putem, la finalul acestor scurte aserțiuni, decât să adresăm un îndemn tinerei generații să-l redescopere pe acest atlet al boemei literare, veșnic înamorat și plin de himere, așa cum îi stă bine unui artist încrustat în nemurire, cutremurat de muzica sferelor intens clocotitoare.
Ilorian Păunoiu
