Bibliografia profesorului, istoricului, publicistului și memorialistului Ion S. Floru (n. 1864, com. Floru, jud. Olt – m. 1950, București) se impune a fi cercetată și elaborată, cu mai multă rigoare, deoarece cărturarul din ținutul Oltului a fost unul dintre cei mai apropiați discipoli ai lui Titu Maiorescu.
S-a afirmat și s-a impus între colaboratorii revistei Convorbiri literare, din conducerea căreia a și făcut parte după retragerea lui Titu Maiorescu.
A colaborat cu recenzii, ample comentarii și note în paginile publicațiilor ~ Revista școlii (Craiova), Convorbiri literare, Noua revistă română, Istoria popoarelor vechi, Revista literară a Colegiului „Sfântul Sava“, Universul, Adevărul, Viitorul și în altele.
Recent, am identificat o prețioasă colaborare1, în care profesorul și istoricul Ion S. Floru demonstrează cât de necesară este o «revistă redactată de elevi», menționând exemple din cele mai însemnate din istoria presei școlare naționale.
Profund cunoscător al vieții și al realităților școlare de la noi, profesorul și istoricul Ion S. Floru consideră că o publicație elaborată de elevi se constituie, de fapt, într-o autentică tribună de unde ideile și vocile celor tineri încep să capete contur și să fie citite și reținute.
Jurnalul său, inedit, care conține cinci mii de pagini, cuprinde un număr important de note și referințe privitoare la presa școlară bucureșteană, unde a fost dascăl cincizeci de ani în învățământul secundar.
Articolul pe care îl transcriu, aici, este de o mare actualitate și conține câteva repere esențiale privitoare la rostul și finalitatea unei publicații școlare.
*
Pentru o revistă redactată de elevi
Când eram elev, profesorii de studii serioase, de matematici, de științe, de limbile clasice, erau contra încercărilor literare ale elevilor care dădeau semne de talent literar. Opozițiunea lor „partait d’un bon naturel“ căci voiau ca elevii să-și întrebuințeze tot timpul, tot zelul și toată energia, în a pătrunde adâncimile științei și a se pregăti pentru datoriile grele ale societății. Nu existau ca obiect de educațiune exercițiile gimnastice, nici jocurile; nu s-a predat mult timp limba română ca studiu, nu se făceau compoziții. Titu Maiorescu a introdus în programele liceale limba română. El a recomandat compoziția. Jocurile și muzica mult timp au rămas între obiectele serioase de studiu, ca intervale de semivacanță. Un profesor învățat și director fruntaș, ca G. Dem. Teodorescu2, admonesta pe elevi în cuvântarea de la începutul anului să se ferească de jocuri, de distracții și să învețe serios, căci viața nu e joc ci muncă grea.
Profesorii de limba română și de filosofie descopereau însă talente și le încurajau. Strajanu3 din Craiova a distins încă din clasa a lll-a pe poetul, de mai târziu, Traian Demetrescu. Dar tocmai exemplul acestui distins scriitor în Craiova, al fraților Bacalbașa și al multor altora în București, se dau ca exemplu, cum firi bine dotate încep viața publică prea de timpuriu, intră la jurnale, cheltuiesc puterea lor în producțiuni efemere și lipsesc cultura națională de creațiuni, pe care le-ar fi înfăptuit cu o pregătire mai temeinică.
Este oțioasă însă critica despre ceea ce ar fi fost, dacă n-ar fi fost ceea ce a fost. Adevărul e, că îndemnul primelor încercări pleacă din adâncul ființei, de la demonul care șoptește în vis la urechea tinereței: „în tine sunt forțe mari, cu tine începe o lume nouă, tu poți fi profetul, plăsmuitorul ei. Scoală, cugetă, căci gândul poate totul”.
Și când aceste încercări se fac pe cheltuiala altor activități mai puțin nobile, câștigul este evident. Să stai la o masă de brad trecând mereu prin minte cum să spui mai scurt, mai izbitor, mai concret faptul cel mai obișnuit, este mai nobil decât să stai într-o cameră strâmtă ca o colivie, într-o atmosferă groasă de fum de tutun și să joci cărți cu alți colegi, sau să povestești necuviințe, cum arată Delavrancea într-o nuvelă. Să iei aceeaș[i] bucată, s-o recopiezi de două, de trei, de zece ori, pentru o silabă, pentru un articol, pentru o virgulă, însemnează o mare cucerire asupra lenei și o apropiere către perfecțiunea la care poți ajunge. Mare adevăr a spus Platon, că nemulțumirea e mama perfecțiunii. Se citează anecdota despre Maupassant, că Flaubert l-a trimis să observe, cum mătură un măturător și să-l descrie, dar nici prima, nici a doua, nici a zecea descriere n-a fost în gustul marelui romancier, dar când a reușit, Maupassant s-a ridicat.
În limbă sunt atâtea subtilități de cugetare, încât numai scriitorii mari, cei care au analizat, au întors și au prefirat cugetarea prin mintea lor au găsit forma simplă și dreaptă. Eminescu avea dicționar de rime, versuri frumoase notate, încât, ca și un lucrător manual, aduna material pe care avea să-l întrebuințeze într-o operă, sau în alta. Măiestria lui Caragiale se explică prin analiza logică a cugetării, prin descoperirea echivocurilor.
Din cugetări care par foarte simple se pot trage concluziuni foarte variate. În numărul din aprilie, revista „Mind“ citează această cugetare: dacă Ioan ar fi bolnav, ar scrie o scrisoare. Deci, boala e cauza scrisorii, și fiindcă n-a scris, Ioan nu este bolnav. loan însă poate scrie și fără să fie bolnav și poate fi bolnav fără să scrie, căci pot interveni alte cauze care să-l facă să scrie deși nu e bolnav, s[pre] ex[emplu] năpasta unei datorii, sau să-l facă să nu scrie deși e bolnav. „Și limbajul zilnic, cu toată sărăcia manualelor de logică, pricepe expresiunea proprie“. Altă cugetare: „numai dacă plouă iau umbrela“. Deci, dacă nu e ploaie nu e umbrelă și dacă porți umbrela plouă. Dar dacă este numai nor iei umbrela, sau mantaua, sau?.. „o cursă pentru cei neatenți!“
Încercările literare, poeziile sunt utile pentru gimnastica minții, pentru cunoașterea bogăției limbii, căci cerințele ritmului, nevoia rimei pune la încercare mintea tânărului, care caută cuvântul „ce exprimă adevărul“. După părerea mea ar trebui îndemnați elevii să facă poezii, ar trebui să fie anume compoziții de poezie și cursuri asupra artei poetice, căci mulți fac versuri fără să cunoască arta. Cei cunoscători, chiar dacă n-ajung poeți, înțeleg însă poezia și ajung maiștrii criticii, cum sunt ațâți cunoscuți în literatură.
Încercările nu rămân de multe ori numai încercări. Când sunt însoțite cu o activitate puternică intelectuală și se întâmplă să fie întreprinse de o natură, rezonantă ele pot determina o vocațiune. S-a zis că opera genială este un vis de tinerețe realizat în maturitate. În adevăr, mintea tânărului e mai plastică, prinde mai repede impresiunile lumii externe și dacă și persistă – persistența condiție principală – visul devine realitate.
În tinerețe se formează omul din toate punctele de vedere și sentimental, și social, și intelectual. Cum ai început să-ți faci nodul cravatei de tânăr așa-l vei face toată viața, cum vei păși de tânăr în viața intelectuală așa vei rămâne și matur.
William James4 a scris, cam cu exagerare, dacă n-ai câștigat eleganță până la 20 de ani, nu vei mai câștiga-o, dacă n-ai dansat până la 20 ani, nu vei mai dansa; și dacă până la 20 de ani nu ți-a răsărit o idee genială nu-ți va mai apărea.
I. S. Floru
Note
- Ion S. Floru ~ Pentru o revistă redactată de elevi în Revista literară a Liceului „Sfântul Sava“, 4, nr. 4-5, mai 1930, p. 1-2.
- G. Dem. Teodorescu (1849–1900), folclorist, istoric literar și gazetar. Director al Liceului „Matei Basarab“ din București.
- Mihail Strajanu (1841–1918), estetician și traducător. Profesor de Filosofie la Liceul „Carol I“ din Craiova.
- William James (1842–1910), filosof și psiholog american. Unul dintre întemeietorii pragmatismului.
Nicolae Scurtu
