Istorie literară • Noi completări la biografia lui Ilie Purcaru

Biografia poetului, prozatorului și publicistului Ilie Purcaru (n. 5 noiembrie 1933, Râmnicu-Vâlcea – m. 10 octombrie 2008, București) se impune a fi întregită cu noi și edificatoare însemnări privind itinerarul fizic și creator.

Dicționarele și istoriile literare sunt destul de parcimonioase cu opera, biografia și receptarea creației sale de poet și publicist din cei mai apreciați în epocă.

Istoricul literar Dumitru Micu, în fișa literară¹ pe care a elaborat-o, omite sau nu cunoaște unele momente din biografia și evoluția operei lui Ilie Purcaru.

Același fapt constat și în contribuția Magdei Wächter² despre revista Argeș, unde Ilie Purcaru a colaborat și a făcut parte din echipa redacțională.

E vizibilă o anume superficialitate, o necunoaștere a vieții literare contemporane și, finalmente, o intolerabilă ignoranță.

Epistolele lui Ilie Purcaru, recent identificate, trimise poetului Gheorghe Tomozei, pe când acesta era redactor șef al revistei Argeș (1970–1983), ne comunică date și informații noi privitoare la prezența poetului vâlcean în paginile acestei reviste.

Aflat în Sanatoriul din Moroieni, Ilie Purcaru se destăinuie confratelui său despre starea sănătății și, mai ales, despre unii dintre colegii săi din redacția revistei Argeș.

Scrise, cu o oarecare dezinvoltură, aceste epistole reprezintă documente de istorie literară, atât de necesare în rescrierea unor segmente din literatura română contemporană.

*

[Moroieni, 4 februarie 1972]

Dragă Tom,

Am ajuns și mă grăbesc să-ți scriu și, înainte de toate, să-ți mulțumesc pentru tot (tot: adică, chiar, bani, compasiune, afecțiune etc. Dar, lasă, știi tu mai bine decât mine cât îți datorez!).

M-am instalat, pentru început, destul de bine. Stau într-o cameră cu două paturi (în obținerea căreia d[omnu]l Chivu a avut un rol însemnat!). Al doilea din cameră e un vâlcean, băiat tânăr și liniștit.

Azi, sâmbătă 5 febr[uarie], îl aștept pe medicul șef al județului și pe șeful ziarului local. Poate vor izbuti să-mi procure ei, totuși, o rezervă cu un sigur pat, în care să pot lucra.

Oricum, datoriile față de revistă tot se vor îndeplini. În 2–3 zile trimit „poșta redacției“ și cursivul de pagina I despre câmpia română.

Să nu-l înjur pe Dumnezeu, trebuie să recunosc că aici e foarte frumos. Sanatoriul e, de fapt, un mare hotel alpin, are brazi și singurătate și un aer de Elveție.

Doctorul meu e oltean, încă una la mână! Am aici și poștă și magazin, și „Alimentară“, ba chiar, o, zeilor! ~ cârciumă (bufet express).

Sanitarii și surorile au, însă, niște aere f[oarte] încruntate, de polițist care vede în orice alt muritor un infractor periculos. Cred că pe vreo doi–trei dintre ei o să-i bat, până la urmă.

Dragă Tom, rupe, acum, te rog bucățica de hârtie ce urmează și care conține adresa mea de la munte pe perioada 1 febr[uarie] ~ …(?): camera 302, secția a III-a, Sanatoriul Moroieni, jud[ețul] Dâmbovița.

Și acum, vorba lui Deșliu, «cam atât».

Mă pregătesc pentru primul examen medical.

Transmite, te rog, multe salutări lui Florin³ (pe care, cine știe, dacă se mai ocupă mult de femei, o să-l am coleg aici!), d[omnu]lui Cerna⁴, d[omnu]lui Chivu, tuturor.

Al tău, cu toată dragostea, Ilie

*

Moroieni, 5 febr[uarie] [1]972

Dragă Tom,

Iarăși, calculez timpul, ca să te prindă micile mele rândulețe la Pitești, acolo unde te cheamă datoria, nobila pasiune, vocația, sângele… (Pardon! Sângele te cheamă la Târgoviște, nu departe de Moroieni, dar tu nu vii…).

Mii de mulțumiri pentru scrisoarea ta. După regretul de a nu te fi văzut la București, scrisoarea ta, care mă aștepta aici, în plic cu en-tête, pătată de deștele poștașului, fiindcă la tuberculoși trebuie poștași unsuroși, mi-a dat mai multe clipe mișto.

Între timp, în tren, citisem revista, de ce zici că numărul nu ți-a plăcut? și, voiajând spre acest minunat Târgoviște, pe care tu îl renegi, mă gândeam la Pitești.

Tom, eu sunt bine. Mă simt mai voinic și mai frumos. Oglinda mea (și ea pătată) zice că da, așa e. Cum să nu crezi oglinzile pătate? Ce e mai realist decât o oglindă pătată etc., etc.? Zilele astea doctorii o să-mi facă un nou și atent (zic ei) control, care să le spună cum am „evoluat“ în prima mea lună sanatorială. Indiferent de ce-o să zică ei, eu rămân la părerea oglinzii. (Florin ar zice acum că sunt un efeminat).

Tom ce faci? Dar ai tăi? Te-ai lăsat de fumat, de băut, de…? Nu te lăsa, te rog, de nimic din aceste foarte utile și nobile ocupații, de fapt comandamente sociale, de fapt înalte chemări (era să zic: ale sângelui, dar iar vine vorba de Târgoviște, de Moroieni, mai bine s-o lăsăm baltă!).

Scrisoarea ta era, sau poate mi s-a părut, cam tristă. Dar de ce întreb?

Așa, dragă Tom, stau cu scrisoarea ta în mână și mă gândesc că, totuși, foarte repede, ne vom vedea. Foarte repede o să sparg oglinda, fiindcă voi fi voinic, sănătos și mișto și fără ea, și, numai cuget ardent, numai sentiment al datoriei: din creștete până în unghii, mă voi prezenta la revistă.

Și când zic „revistă“, tu știi că mă gândesc și la „Muntenia“ („spiritul muntean“ sau „spirtul muntean“), și la lista aceea de bucate (10 aldine, 7 □) pe care o consultăm inutil, și la un milion de lucruri plăcute.

Sunt sigur, de când lipsesc, s-a întâmplat o infinitate de evenimente grozave, majore, unice. Sunt sigur că, atunci când mă voi întoarce, n-o să mai fie nici unul… Dar totuși (s-ar putea ca tocmai de aceea) o să mă întorc cât mai repede, ca să stric această agitație, această aglomerare de evenimente unice și inegalabile.

Meriți și tu, dragă Tom, în acea metropolă plină de viață și vuiet, puțină odihnă! Eu, mulțam fain vieții mele dezordonate! mi-am câștigat-o…

Dragă Tom, pot să te mai rog ceva? Fii, te rog, atât de bun și dă-i cuiva să expedieze azi, din colaborarea mea 300 (trei sute) lei nevesti-mi; dacă întreabă ce e cu ei, să i se spună că asta e colaborarea mea pe luna trecută.

Iar restul (așa e omul, mai vrea și resturi, mai ales subsemnatul, care trăiește de când se știe numai din resturi! expediază-mi-l, te rog fii bun, aici, la rezidența mea de iarnă. (Memento: camera 302, etajul III, județul pe care l-ai renegat).

Și te mai rog, dacă vrei, salută-le pe toate fetele și salută-i pe toți băieții, din partea mea, cu excepția lui Dan, care, după câte știu (el mi-a scris), la ora de față face el însuși exerciții de saluturi corecte.

Am să-i trimit, de urgență, lui Barbu, întrebări pentru interviu, Iar ție, cu voia ta, niște poezele, pentru numărul din aprilie, dacă o să-ți placă și dacă o să ai loc pentru ele.

Te sărut, bătrâne, îți mulțumesc mult de tot, și să ne vedem cât mai repede!

Ilie

P.S.

Mă întrebi dacă poți să te ocupi de defunctul meu volum de versuri. Cu recunoștință, da! Numai, te rog, n-o silui pe Elis⁵! Nici 100 de poeme, scrise de Shakespeare în colaborare cu Miron Cordun⁶, n-ar merita un asemenea sacrificiu!

Încă o dată, Tom dragă, te sărut și îți mulțumesc!

Ilie

Notă

• Originalele acestor epistole, inedite, se află în biblioteca profesorului Nicolae Scurtu din București.

1. Dumitru Micu ~ Ilie Purcaru. [Fișă de istorie literară] în Dicționarul general al literaturii române. [Volumul 6]. P–R. București, Editura Univers Enciclopedic, 2006, p. 482-483.
2. Magda Wächter ~ Argeș. [Fișă de istorie literară] în Dicționarul general al literaturii române. [Volumul 1]. A–B. Ediția a 2-a revizuită, adăugită și adusă la zi. București, Editura Muzeului Literaturii Române, 2016, p. 339–341.
3. Florin Mugur (1934–1991), poet, publicist și epistolier.
4. Al. Cerna-Rădulescu (1920–1990), poet, gazetar și memorialist.
5. Elis Bușneag, traducătoare și o excelentă cunoscătoare a poeziei românești.
6. Miron Cordun (1935–1997), poet, eseist și publicist.

Nicolae Scurtu