Biografia profesorului, poetului, istoricului și criticului literar Traian Păunescu-Ulmu (n. 14 octombrie 1903, Craiova – m. 1983, București) surprinde prin raritatea informațiilor și mărturiilor despre itinerarul său fizic și creator.
Deși a fost în colegiul redacțional al revistei „Ramuri“ și colaborator permanent în perioada 1928–1947 al acestei prestigioase publicații literare, deși este autorul unei cărți de poezii, a două lucrări de exegeză eminesciană și a unui eseu despre poetul Ion Pillat, Traian Păunescu-Ulmu rămâne, totuși, un necunoscut pentru cei mai mulți.
Eforturile istoricului literar Florea Firan, în ceea ce privește reconsiderarea și restituirea unor aspecte ale biografiei și bibliografiei lui Traian Păunescu-Ulmu, sunt mai mult decât stimabile.
În epistolele, necunoscute până acum, trimise profesorului său, Mihail Dragomirescu, întâlnim informații și mărturii zguduitoare privind unele momente din activitatea sa catedratică și creatoare.
Epistola pe care o transcriu, aici, se constituie, de fapt, într-un excelent document de istorie literară, atât de necesar și elocvent în elaborarea unei cărți despre Traian Păunescu-Ulmu.
Interesante sunt mărturiile sale despre N. Iorga și Const. Angelescu miniștrii la departamentul Instrucției Publice, informațiile despre viața literară și culturală a Craiovei, articolul privitor la cartea profesorului și esteticianului Mihail Dragomirescu ~ Sămănătorism, poporanism, criticism, precum și alte detalii care întregesc profilul acestui cărturar din Cetatea Băniei.
Impresionează prin franchețea, sinceritatea dezarmantă și o anumită dinamică a discursului epistolar. De aici, o mai accentuată credibilitate.
*
Craiova, 20 decem[brie] [1]934
Calea Bucureștilor, nr. 157
Iubite d[omnu]le profesor,
Nu știu cum să încep scuzele pentru întârzierea răspunsului meu. Dar am fost neplăcut izbit și de lipsa de solicitudine din partea celui mai infam minister care există, ministrul școalelor; și am fost copleșit și de anosta tribulație de dascăl ambulant care trebuia să corecteze teancuri de teze și să încheie situația trimestrială.
Mă așteptam la opacitatea celor de la Instrucție, și aflu tot mai mult prin diverse legături ale lui Făgețel1, prin informații de la amici din București, ca și prin d[umneavoas]tră, fiara care s-a stârnit în N. Iorga împotriva mea.
Ce vreți? În ultimul timp, având vreo 20 absențe de boală în luna oct[ombrie], s-a mers până acolo, că mi se refuză motivarea chiar cu Certif[icat] Medical; mi s-a cerut să fac intervenție la minister. Am făcut și aștept. Aștept, tot pesimist. Probabil că voi fi lovit și materialicește.
Îmi pare rău, scumpe d[omnu]le Dragomirescu, că v-ați deranjat pentru mine atât de mult, pe lângă un om încăpățânat ca Angelescu2, și urcând treptele unui minister, care inspiră numai greață.
Eu vă mulțumesc mult, și rămân mișcat de toată calda prietenie și prețuire pe care mi-o arătați.
Am primit cartea și vă mulțumesc. Primul motiv de întârziere al acestor rânduri a fost și lectura ei și, mai ales, un articol larg de analiză dogmatică și de încadrare a d[umneavoa]stră în tânăra mișcare filosofică românească, dar mai ales de subliniere a primei încercări de sistem propriu la noi, în domeniul estetico-filosofic. Articolul a impresionat aici mult pe Făgețel și Tomescu3 care mi-au declarat că întâia oară vă văd just și că eu încep tot just, o punere la punct și ștergerea unei nedreptăți.
Articolul am socotit să nu vi-l trimit la „Convorbiri critice“ și să-l public în „Ramuri“4 cu care ați dus luptă tocmai pentru mai multă obiectivitate și recunoaștere tocmai pentru demarcația precisă că atât timp cât voi rămâne eu aici, e altă atitudine și concepție.
Sper să vă placă și să vă fie o frumoasă surpriză de Sărbători. Este un modest dar al cuiva pe care l-ați ținut drept străin și dușman, al cuiva extrem de nedreptățit și de mâhnit uneori, în solitudinea lui.
„Ramuri“ apar de Anul Nou, zilele acestea voi munci mereu la ele. Vă rămân îndatorat, de asemenea, pentru ce-ați gândit de mine în legătură cu conducerea „Convorbirilor critice5“. Deocamdată, voi fi un colaborator. Și aștept cărțile d[umneavoa]stră, cele mai principale și cât mai multe, dacă nu abuzez.
Desigur, din toată inima accept să fiu în Cercul Institutului. Și la prima ocazie, dacă doriți, vreau să iau cuvântul pentru a face o schemă a criticii și ideologiei literare românești, cu desenarea netă a noiei d[umneavoa]stră concepții și cu consecințele care urmează din această nouă școală, din criticismul și puritatea pe care cel puțin eu (iertați-mi lipsa de modestie!) înțeleg să le aplic de aci înainte, ca o firească filiație.
Vreau să arăt publicului, studenților și chiar asistenților d[umneavoa]stră (care, cer scuze, dar prea tac!) însemnătatea acestei concepții, fecunditatea ei, și ce putem lucra cu ea, prin Institut, de acum înainte, pentru cultura noastră.
Fiindcă, vă mărturisesc, mie „Sămănătorism, poporanism, criticism“ mi-a făcut o rodnică sugestie și o neașteptată surpriză, în obiectivitatea ei, în limpezimea și ideația ei, în incitația pe care mi-a produs-o.
Și de aceea, cântărind riguros fiecare judecată și profund cinstit cum mă știu și zgârcit în a acorda laude, sper că voi găsi după Sf[ântul] Ion 3–4 zile libere să mă reped în Buc[urești] să stau de vorbă cu d[umneavoa]stră și să fac la Institut acea amplă dezbatere de care pomenesc sus.
Și acum o mică spovedanie, d[omnu]le profesor. Mi-e jenă, dar trebuie s-o spun. Salariul meu e de 6.100 lei. Este tot ce câștig. Am datorii la Casa de Credit aproape 30.000. Până la noiembrie care vine, eu primesc în mână numai 3.200 lei lunar.
Din aceștia trebuie să trăiesc și să fac naveta și la Balș. Și, cum vă vorbii, ministerul o să-mi oprească, dacă nu-mi motivează acele absențe din octom[brie] încă vreo 2.500 lei din aceeași mizerabilă leafă.
De aceea, să mă scuzați că materialicește n-aș putea să ajut cu nimic Cercul literar al Institutului sau „Convorbiri critice“. Nu-mi pot permite, uneori, cel mai mic lux. De aceea, chiar, nu pot veni nici în București. Cu serviciul nu câștig nimic. E dureros să spun acest lucru, dar cred că voi fi iertat și înțeles.
Mă întreb și eu mereu cum să facem în chestia doctoratului. Dar, mai ales, aștept după apariția „Ramurilor“, impresiile dumneavoastră după articolul consacrat „Sămănătorismului, poporanismului și criticismului“.
Vă mai dau încă un amănunt. E vorba să apară în București o mare publicație săptămânală. Mi s-a scris cerându-mi-se, cu mii de gratulații, nu mai puțin de … 3 articole pentru primul număr. Desigur, am zâmbit și n-am răspuns nimic. Să apară întâi și apoi să vedem.
Dar acum chiar, când am început să vă scriu, poșta mi-a adus un plic cu titulatura oficială a „Adevărului“. Ce credeți că e? În mod formal și oficial „Viața Românească“ îmi cere colaborarea permanentă, acum citez din scrisoare, cu „eseuri despre literatură, cronici literare, recenzii și miscellanee polemice“.
Cu „Viața Românească“ totdeauna am fost rece și în hărțuială. Acum vine cu această ofertă. Asta înseamnă, d[omnu]le profesor, că având „Ramuri“, punând un pilon la „Viața Românească“ și pornind bărbătește cu „Convorbiri critice“, putem face un cerc tare de diminuare a falsei direcții iorghiste și de promovare a școlii noi.
Dar, mă întreb ce fac, ce voi face cu surghiunul și pauperismul meu?
Dorindu-vă sărbători fericite, rămân cu multă considerație și afecție, al d[umneavoas]tră,
Traian Păunescu-Ulmu
Note
- Originalul acestei epistole, inedite, se află în biblioteca profesorului Nicolae Scurtu din București.
- Const. Șaban-Făgețel, publicist și codirector al revistei „Ramuri“.
- Constantin Angelescu, medic, prof. univ. și ministru al Instrucțiunii Publice.
- Dumitru Tomescu, critic literar și codirector al revistei „Ramuri“.
- Traian Păunescu-Ulmu ~ Mihail Dragomirescu – Sămănătorism, poporanism, criticism în Ramuri, 26, m. 8, decembrie 1934, p. 283–288. (Cronică literară).
- Revista Convorbiri critice, seria a 2-a, nr. 1-4, ianuarie–aprilie 1935, condusă de Mihail Dragomirescu și un colectiv de foști studenți, nu conține nici o colaborare a lui Traian Păunescu-Ulmu.
Nicolae Scurtu
