Redescoperirea și restituirea romanului Fata doctorului Ambrozie se datorează, incontestabil, cărturarului Dumitru Sârghie, care a cercetat, cu rigoare, biografia și bibliografia prozatorului Demetru Iordana.
O sursă, extrem de valoroasă în ceea ce privește bibliografia acestui scriitor, așa de însemnat, o constituie, firește, literatura sa epistolară, care contribuie, fundamental, la cunoașterea completă a personalității romancierului din Slatina.
Se cunosc, astăzi, epistolele trimise lui Perpessicius, Șerban Cioculescu, Alexandru Rally și Eugen Cealâc, directorului publicației Pământul din Călărași, în paginile căruia am identificat câteva colaborări ale lui Demetru Iordana.
Epistolele adresate lui Perpessicius, aproximativ o sută, sunt cele mai interesante și mai valoroase întrucât conțin știri și informații de istorie literară care contribuie la întregirea personalității creatoare a lui Demetru Iordana.
Aceste epistole sunt, de fapt, autentice confesiuni care devin documente psihologice privitoare la oamenii și lumea românească de după cel de-al doilea cataclism mondial.
În epistola pe care o restitui aici întâlnim câteva reflecții despre relațiile lui Perpessicius și Academia Română, despre un studiu, care e de fapt, o prefață la o ediție Eminescu și despre Mențiunile critice și poeziile incomparabilului exeget și cărturar.
Se impune să precizez, că în perioada amintită, poetul, publicistul și prozatorul Demetru Iordana a fost unul dintre cei mai fideli cititori și valoroși cunoscători ai operei lui Perpessicius.
*
Slatina, 2 februarie [1]965
Scumpe domnule Perpessicius,
M-au emoționat și m-au mâhnit mult tristele revelații ale ultimei d[omniei] voastre epistole și am găsit revoltător tratamentul, atât de neînțeles și de neadmis, la care ați fost supus de către înaltul nostru for de cultură.
Și am avut, trebuie s-o spun, și un fior de spaimă, căutând să prind un fir subteran între această întâmplare sinistră și întâmplarea din trecutul meu apropiat.
Dacă am și eu vreo vină, cât de depărtată, nu știu cu ce chip va trebui să stau odată ochi în ochi cu d[umnea]v[oa]s[tră].
Dar n-aș vrea să-mi fac păreri, care apoi să devină obsesii. Suntem și așa destul de bântuiți de fantomele trecutului. În orice caz, despre aceasta va trebui să stăm odată de vorbă, deschis, căci am și eu de spus destule.
Eu, în orice caz, sunt cât se poate de mâhnit de ceea ce s a întâmplat. Am fost doar martor, oarecum ocular, la munca asiduă și presantă, pe care ați depus o ani și ani, pentru a ridica lui Eminescu această statuie în mărime mai mult decât naturală, colosală.
Înțeleg ce rană purtați în piept și deplâng aceste îngrozitoare moravuri, care nesocotesc sacrificiile noastre. Dar eu mai știu că d[umnea]voastră ați avut pururea în vedere posteritatea, pe care v-ați reprezentat-o cu căldură și că, față de ea, dincolo de crunta jignire, aveți ascunsa satisfacție a unei mari datorii împlinite.
Și apoi, dacă aceasta poate fi o consolare – v-ați legat de a pururi numele d[omniei] voastre de al lui Eminescu. Acest merit nimeni niciodată nu vi-l va putea tăgădui, nici răpi.
Și vă rog să mă credeți că nu vă dau o consolare ușoară, ci vreau doar să exprim o certitudine trasă din convingerea că munca d[omniei] voastre și a oricăruia dintre noi, în ciuda tuturor cruntelor insatisfacții materiale, atât de greu suportabile, rămâne o valoare în sine, reală și fecundă, cu repercusiuni morale nu numai pentru existența de dincoace, dar și pentru cea de dincolo de zare.
Eu, unul, cred în asta, nestrămutat. Durerile mari sunt mute, într-adevăr, dar numai față de unii oameni, de aici. Sunt mulți alții, aici și dincolo, care vă vor îmbrățișa cu dragoste arzătoare pentru toată suferința câtă ați suferit.
Cât despre prefața la cele două volume de poezii ale Luceafărului nostru, să-mi îngăduiți a vă spune că eu, unul, nu am putut citi nici printre rânduri vreo silnicie a scrisului.
Această excelentă prefață mi s-a părut o parte concentrată, sinteză a tuturor datelor și cunoștințelor ce le-ați cules despre Eminescu, omul și opera, de-a lungul atâtor ani de cercetări pe acest tărâm bântuit de fantasme și de duhuri valpurgice.
Relatarea este concisă și strictă, dar cu atât mai pregnantă. Este magistrală. Și am citit cu plăcere în Gazeta literară anunțul despre amplul studiu tipărit în revista Synthèses. Așadar, iată consacrarea ce vă vine de pretutindeni, recunoașterea unanimă că nimeni altul nu cunoaște mai bine secretele vieții și operei eminesciene.
De ce recurg toți la d[umnea]voastră când e vorba să se scrie ceva important despre el? Este limpede!
Mențiunile nu le-am terminat pe deplin, dar am citit și răsfoit îndeajuns ca să-mi pot fixa o impresie, pe care îmi îngădui să o notez ca un simplu cititor și care știu că va dăinui până la terminarea lecturii.
Am reținut varietatea și libertatea titlurilor, care alcătuiesc un repertoriu deosebit de bogat și de interesant, din domenii și despre oameni atât de diferiți și, în parte, contemporani, ceea ce o face de două ori mai îmbietoare.
Față de volumul precedent, mai întors spre trecut, acesta îmi apare ca un bloc cu mai multe etaje și cu mai multe ferestre deschise.
Și apoi și atmosfera e alta: mai degajată, mai cordială și mai senină. Scrisul este mai intim, mai lejer, mai direct. Multe lucruri sunt afirmate cu un accent nou, totodată liniștit și hotărât, de la înălțimea unei depline maturități.
El încunună seria întreagă a mențiunilor, cu grație și degajare, cu fermitate și convingere. Și la același înalt nivel literar.
„Capitolul inedit“ despre D. Anghel este din aceeași plămadă, dar cu un accent din trecut, când scrisul d[umnea]voastră avea o reținere și o privire de sus, care-i dă un aer academic de cea mai pură extracție. Altminteri deosebit de interesant.
Tonul general din ultimele mențiuni m-a făcut să simt o tensiune mai înaltă, ce și are izvorul într-o atitudine mai energică și mai militantă. Crezul socialist se exprimă pe alocuri cu modestie, dar cu fermitate. Și este absolut necesar să credem în ceva!
Admirabile, într-adevăr, sonetele din traducerea imaginară a lui V. Voiculescu, care în 1959 a stat într-o celulă alături de a mea, la Jilava.
Este o țâșnire de vigoare biologică și de talent vulcanic, într-adevăr surprinzătoare. Atât de „clasice“ și totuși atât de proaspete!
În domeniul poeziei proprii, nu știu în ce stadiu vă aflați. Ați mai tipărit versuri? Aș fi bucuros să primesc un răspuns afirmativ.
Și acum, scumpe domnule Perpessicius, vă las cu bine dorindu-vă pace și sănătate. Toate cele bune, familiei, și multe urări de bine d[omnișoa]rei Adriana, din Noua Zeelandă (de astă dată știu lecția de geografie).
Cu multă afecțiune și devoțiune,
Demetru Iordana
[Domniei sale domnului Dumitru Panaitescu Perpessicius, Strada Mihai Eminescu, nr. 122, Raionul „1 Mai“, București; Expeditor ~ Dumitru Dumitrescu, Strada Ana Ipătescu, nr. 5, Slatina, Regiunea Argeș].
Notă
- Originalul se află la Biblioteca Academiei Române. Cota S21(56)/MXXXVI.
Nicolae Scurtu
