Poet și publicist, Emil Vora (n. 14 septembrie 1906, Meriș, jud. Mehedinți – m. 19 martie 1979, București) s-a impus în peisajul literaturii interbelice prin câteva plachete, Floare amară (1936), Fântânile tăcerii (1940), Cartea plecărilor (1941) și Înalte vânturi (1943), care au suscitat interesul criticilor și cronicarilor literari.
În colecțiile celei mai însemnate instituții de cultură, Biblioteca Academiei Române, nu se află decât o singură plachetă de versuri, menționată aici. De ce oare?
Un destin nefast a contribuit la ignorarea și, evident, la exegeza acestui creator de valori literare și, implicit, de emoții estetice.
Târziu, datorită eseistului și memorialistului Pericle Martinescu (n. 11 februarie 1911– m. 24 decembrie 2005), care îi prefațează cartea de poezii, Poarta destinului (1969), revine în poezia contemporană.
Epistola ce se transcrie, aici, întâia oară, conține câteva precizări și informații privitoare la cartea de versuri, Nestinsa uimire (1974), care s-a imprimat la Editura Eminescu, unde se aflau doi buni cunoscători ai liricii naționale, Liviu Călin (1930–1994), el însuși poet, și criticul literar Adrian Anghelescu.
Se impune să precizez că poetul Emil Vora a primit Premiul Academiei Române, în 1943, pentru cartea de poezii Înalte vânturi și s-a bucurat de aprecierea lui Perpessicius.
*
București, 25 oct[ombrie] 1974
Iubite și stimate d[omnu]le Martinescu,
Abia așteptam să vină timpul mustului ca să vă vizitez, și să vă mai spun despre ale mele, dar cetățeanul meu cu via nu-i om serios. Ce vreți, fost jandarm, plin de șmecherii.
Mi-a spus pe la 15 sept[embrie] că pe la 15–20 oct[ombrie] va culege via.
Văzând că după 15 oct[ombrie] nu mă anunță cum vorbisem, i-am scris o c[arte] poștală pe ziua de 19 oct[ombrie] (n-are telefon), iar el îmi trimite c[artea] p[oștală] anexată, ca și când demersul ar fi pornit de la el, fără a aminti nimic de carta mea poștală, ba mai mult, vrea să cred că-mi scrie chiar în ziua în care culege via de 17 oct[ombrie].
Defecțiunea o pune pe seama telefonului, dar eu i-am dat numărul cel nou de 47.03.12 și în plic l-am rugat să facă uz și de o c[arte] p[oștală] care va sosi la timp și mai sigur. Când m-am dus eu la el pe ziua de 23 oct[ombrie] mustul nu mai era must, și nici vin limpede, ci un tulburel, destul de suspect, din care n-am luat.
Voiam să vă spun la telefon dar sună mereu ocupat. De aceea am recurs la scrisoare. Am tras concluzia că în cazul când nu sunteți plecat din București este un deranjament, care și în cartierul meu este un lucru foarte frecvent.
La olteni (Motru) n-am fost încă. Mă voi duce cam în jur de 10 no[iembrie] când găsesc
pe amândoi nepoții acasă, și pot avea o bază mai solidă când trecem la discuții. Până acum a fost la băi unul din ei și acum este celălalt. După ce mă întorc de la ei, nu voi mai scăpa ocazia să vă văd.
Cu volumul, aproape niciun progres. Adică ceva s-a făcut, că s-a înapoiat de la Dir[ecția] Presei. Pe la sfârșitul lunei sept[embrie] am fost la editură, și Adrian Anghelescu (șeful secției poezie] mi-a spus că… este în producție?! M-a dus la tehnoredactorul Aurel Bucur care avea pe birou mapa cu volumul – și tot Anghelescu mi-a spus să mă duc a doua zi să văd coperta?!
(Eu, ce pretenții să mai am, în afară de a apărea volumul, în ori și ce formă și condiții înțelege editura să apară?!)
Eu, am motivat că nu-i cazul s-o mai văd, și că dacă editura este de acord cu ea sunt și eu.
Am plecat cu răspunsul că voi fi anunțat când va fi cazul.
Acum, în ultimul timp am făcut uz de telefon să mai întreb ce mai este pe acolo dar, n-am izbutit, și drept să spun că eram mulțumit că s-a întâmplat așa, de frică să nu primesc vreo știre proastă.
Știu că Ovidiu a spus: „Habent sua fata libelli“, și într-adevăr acest volum a avut o soartă destul de tristă.
D[umnea]v[oastră] ce concluzia trageți din cele ce v-am scris mai sus? Va apare oare până la sfârșit?
Eu, încă nu știu ce să mai cred. O naștere foarte grea; acest lucru se poate vedea. Dar motivul, motivele, mereu mă preocupă, fiindcă îmi dau seama că n-ar consta în calitatea poeziei.
Și Liviu Călin mi-a spus de mai multe ori: „D[omnu]le Vora, vă mărturisesc că meritați să fiți publicat“. Și iată că sunt cinci ani și ceasul acela n-a mai venit.
Cu multă dragoste și considerație,
Emil Vora
[Domnului Pericle Martinescu, Scriitor, Bulevardul Bucureștii Noi, nr. 74, Bloc A11, apartament 55, Loco, Oficiul poștal 26; Expeditor ~ Emil Vora, Intrarea Odobești, nr. 6, Bloc V9, apartament 16, București, Oficiul poștal 57].
Notă
- Originalul acestei epistole inedite se află în biblioteca profesorului Nicolae Scurtu din București.
Nicolae Scurtu