După finalizarea Facultății de Litere și Filosofie (1925–1929) a Universității din București, tânărul profesor Pan M. Vizirescu (1903–2000) își începe cariera didactică la Liceul Militar „Ștefan cel Mare“ din Cernăuți, unde în răstimpul 1930–1937 este profesor de Literatură Română.
Aici, alături de alți dascăli, Pan M. Vizirescu stimulează interesul și pasiunea pentru valorile estetice ale literaturii naționale.
Unii dintre elevii săi au evocat, în timp, lecțiile inconfundabile ale unui profesor așa de tânăr și de entuziasmat, care a izbutit să-i determine să citească, să recitească și să iubească literatura română. Și nu numai.
Îi audiau conferințele pe care le susținea în atenee culturale sau în alte instituții cu același profil.
Remarcabilă e și prezența profesorului și publicistului Pan M. Vizirescu în paginile efemeridei „Curierul Bucovinei“, ziar politic independent, care a apărut la Cernăuți, în perioada 30 octombrie 1931 – 6 martie 1932, din care s-au tipărit doar zece numere.
Se impune să precizez că, întrucât Pan M. Vizirescu făcea parte din corpul profesoral al unei instituții de învățământ militar, nu-i era permis să publice cu numele real în presa politică sau literară.
A recurs, așadar, la unele pseudonime, precum Sandu Plavie, Plavie, Th. Andronic și, inițial, a uzitat o singură dată prenumele Pan.
Articolele pe care le-a publicat în ziarul „Crainicul Bucovinei“ sunt: „Gândirea“, Mocirla porcilor, Teoria regionalismului, Gestul cărturarului, Pentru sufletul lui Tudose Popescu, Parazitismul bancar și De Crăciun.
După cum se poate constata, în aceste contribuții publicistice se analizează „Liga artelor“, statutul Bucovinei, după primul cataclism mondial, personalități ale ținutului, ca Tudose Popescu, și, desigur, sunt menționate personalitățile formatoare și emblematice ale lui Nichifor Crainic și, mai ales, N. Iorga, care îi apare ca un „cărturar nobil, cel mai autentic prinț al gândirii“ (Gestul cărturarului).
Elocvent este necrologul lui Tudose Popescu1 pe care îl transcriu aici.
*
Pentru sufletul lui Tudose Popescu
Generația tânără a suferit o însemnată pierdere prin moartea lui Tudose Popescu, un mare animator al ei. Când în 1922, studențimea pătrunsă de imperativul naționalismului integral, a ieșit în arena publică cu crezul ei, un grup de neliniștiți curajoși și entuziaști, au trâmbițat în tot cuprinsul țării formula nouă. Printre aceștia ocupa un loc de frunte Tudose Popescu. L-am văzut atunci, răscolind cu tâmplele înfierbântate, adâncurile sufletului românesc, pentru a opune congenismului materialist credințele înalte ale simțămintelor naționale. Tudose Popescu se oțelise în focul războiului și venea să continue psihologia tranșeelor în societatea noastră postbelică, căzută în somnolență și nepăsare. Dar dorințele lui cinstite au fost pălmuite de neînțelegerea oficială, care se complăcea într-o desăvârșită uitare și absență de la interesele naționale. Eliminat din universități și presat prin pușcării, acest fanatic iubitor de țară a fost îngenuncheat cu umilință ca toți cei ce îndrăznesc să ia taurul de coarne. Așa l-au văzut, cu aripile frânte, în capitala Bucovinei căreia îi dăruise toate puterile sale. Îl rodea mizeria lipsurilor și a unui servici neomenos, dar se silea să rămână tot vultur. Așa a rămas până s-a despărțit de viața care, de bună seamă în ultimul timp, îi devenise insuportabilă. Tudose Popescu, acel chip de voievod care întruchipa virtuțile strămoșești, a plecat astfel dintre noi, lăsând, însă în urmă un crez pentru tineret și bustul marelui Eminescu, mărturia credințelor sale ridicată în Iernez lângă altarul mănăstirei Putna.
Să-i fie țărâna ușoară!
Plavie
Notă
- Plavie ~ Pentru sufletul lui Tudose Popescu în Crainicul Bucovinei, 1, nr, 4, duminică, 22 noiembrie 1931, p. 2, col. 4–5, sus.
Nicolae Scurtu
