După cum s-a încrustat deja în inimile bunilor români, Ziua Culturii Naționale este dată de ziua de naștere a poetului național, Mihai Eminescu, cel care, în data de 15 ianuarie a.c. împlinește 166 de ani la naștere.
Consecvent convingerilor sale naționale, cu acest prilej, vineri, 15 ianuarie a.c., primarul comunei Izbiceni, Mircea Velica, va organiza o manifestare în cinstea Luceafărului poeziei românești, având ca invitați membri ai cenaclului „Arena Artelor” din Slatina, condus de ziaristul și scriitorul Dumitru Sârghie, interpretul Ion Popa, fiu al comunei, dar și pe Viorel Ștefănescu, fost membru al Cenaclului Flacăra.
Invitat de onoare al acestei manifestări de suflet va fi, ca și în ultimii ani, poetul și ziaristul George Stanca, oltean din Spinenii Oltului, care va susține o teză pertinentă în apărarea lui Mihai Eminescu, cu titlul „Neamț, ateu, socialist, antisemit?”
Profesorii din localitate vor susține, de asemenea, referate privind geniul și personalitatea lui Mihai Eminescu, iar elevii școlii vor prezenta publicului aflat în Casa de Cultură „Tudor Gheorghe” o suită de dansuri și cântece populare.
Alături de ei, învățăceii din Izbiceni vor recita din creația marelui poet. Prof. Ion Băracu, împreună cu clasa de nai, pe care cu onoare o coordonează, ne va încânta cu melodii la acest instrument fermecat.
Manifestarea se va desfășura sub formula „Și tot ce-i românesc nu piere!” și va fi eternizată video de cunoscutul scriitor slătinean Nicolae Zărnescu.
Ionuț DUMITRESCU
Dr. George Stanca – în apărarea lui Eminescu
Neamț, ateu, socialist, antisemit?
Cu toate boemăriile speculate de presa bulevardieră a vremii, unele chiar adevărate; cu toate libațiile, reale, făcute cu Bădia Creangă; cu toate bârfele de budoar; cu tot romantismul iubirii cu Veronica; cu toate manifestările sale de ființă socială normală, Mihai Eminescu avea în fond o seriozitate gravă. Și, încă una germană. Severă. Teutonică. Metodică. Seacă. Nu suferea de balcanismul și de niciuna din bolile de neam sesizate și combătute cu umor și satiră vitriolantă de Caragiale la români. Eminescu punea gravitate. Lucru reflectat în travaliul cotidian consumat la ”Timpul„ unde era fac-totum; de la scrisul articolelor, la editare, corectură, culegere , tipărire… Dovada clară – imensitatea tematică , vastitatea operei sale literare și jurnalistice realizată într-o mult-prea-scurtă viață. Din această cauză s-a afirmat despre Eminescu, anume că a fost „neamț”… A fost!
A revenit pe tapet afirmația că Eminescu ar fi fost ateu. Și chiar socialist. Reiterarea unor aserțiuni mai vechi. Argumentele celor ce susțin aceste deformări se găsesc în poezia de excepție „Împărat și proletar”. Un caz liric izolat, unic la autor. Pe care generației mele, comuniștii o impuneau lăsându-ne să credem că Eminescu era pro- și proto-comunist. Culmea, stindardul de presă, mecanismul viu al Partidului Conservator, „PR”-ul lui, să zic așa, era de stânga, socialist, bolșevic! O enormitate! Mare eroare, mare dezinformare. Am spus despre poem că este o „excepție”, fiindcă a fost scris dintr-un elan și un entuziasm plin de simpatie față de mișcările stângiste din Franța. I-a luat aproape cinci ani să-l scrie… De fapt, speculația privind ateismul lui Eminescu („Religia, o frază de dânșii inventată”) și vederile „proletare”, sunt atribuite de autor proletarului. Poemul are trei discursuri: Proletarul-Împăratul-Poetul. Bazându-se pe faptul că discursul Proletarului e consistent „23 de strofe de patos revoluționar întunecat, superb gravate poetic, între care multe ar putea fi intonate și astăzi de românii revoltați ieșiți în stradă!”, contestatarii uită un lucru esențial. Celor 23 de strofe „pro-stângiste” dedicate proletarului, Eminescu le opune toată energia sa literară, lirică și jurnalistică, din existența sa, cu ideilor sale conservatoare… Patosul proletarului – atribuit, printr-o translatare eronată autorului – ține de fapt de arta poetică a lui Eminescu. A reușit atât de bine încât și un tip instruit de azi poate crede că e al lui cu convingere… Grav e că l-a luat drept argument… contra lui Eminescu. Această persuadare e reușita lui Eminescu contra lui însuși. Arma cu care contestatarul dorește să-l atace este oferită de Eminescu însuși. Cum putea să fie fanaticul conservator, un la fel de fanatic socialist?
Multă lume nu îndrăznește să afirme că, în valoare absolută, Eminescu Poetul este, cel puțin egalul jurnalistului. A jurnalistului total. În sensul că meseria, de la scris la tipărit, nu avea secrete față de el. Apoi campaniile, pledoariile lui, lupta politică în contra rivalilor conservatorismului atestă asta. Lider de opinie. „Opiniocrat conservator”, l-aș numi. De la el au pornit multe idei privind poziția externă a țării, ca noian de principii. El a fost și un mare sociolog „avant la lettre” și istoric. Un colos plin de idei naționale și existențiale ale românismului. Să nu mai pomenim despre limba română curată pe care ne-a lăsat-o ca să o murdărim…
Reala valoare de geniu care i se contestă e legitimată de mii de pagini de aprecieri, studii savante, și păreri superlative la adresa lui. I. L. Caragiale, contemporan, prieten; savanți de talia unor Mircea Eliade, Nicolae Iorga; scriitori – Cezar Petrescu, Petru Vintilă; ziariști – Pamfil Șeicaru; critici G. Călinescu, Lovinescu, Perpessicius, Manolescu, E. Simion. Enumerări deloc exhaustive. De cine au fost, oare, plătiți să-l laude?! Căci, e atacat, contestat punct cu punct. Imaginea sa e agresată pixel cu pixel. I se incendiază filă cu filă, poem cu poem. Cu o ură mercenară. O fac cu osârdie slugi zeloase alese dintre ai noștri. Pleavă. Categoria Cei ce „au îndrăgit străinii”…
Și, dincolo de poezie, în proza sa majoră se străvede fără dubii creștinismul autorului. În „Făt-frumos din lacrimă” aflăm din primele propoziții că pruncul Făt-frumos s-a zămislit din lacrima Fecioarei Maria…Un ateu poate el scrie cu atâta duioșie despre Dumnezeu? „În vremea veche (…) pe când Dumnezeu călca cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pământului…!” Sau: „– De cine-n lume te temi tu mai mult? // – De nime-n lumea asta, afară de Dumnezeu.”… spuse ateul… „Să se bată cu Făt-Frumos nu putea, pentru că genarul era creștin și puterea lui nu era în duhurile întunericului, ci în Dumnezeu”.
Nu insistăm în evidențe!
Garabet Ibrăileanu spunea despre jurnalistul „Mihai Eminescu” că era „un adevărat adversar al evreilor”. Nu se poate contesta acest lucru. Ar fi penibil să se nege ceva vizibil. Dar, aici ar fi o nuanță. El nu avea nimic de împărțit cu evreii ca popor , ca nație, ci avea cu evreii contemporani lui. Evreii vremii. Care, în marea lor majoritate făceau parte din clasa exploatatorilor. Ca și moșierimea și burghezia autohtone. Erau negustori, telali, tarabagii, cârciumari, arendași. Se știe despre fenomenul „Fisherland”, care explică declanșarea răscoalei din 1907. Una cu pronunțat caracter antisemit, eludat nu știm de ce, și acum de istorici… Apoi, mulți evrei erau cârciumari. Înșelau și îndatorau țăranul până ce-i luau pământurile. „Tagma jefuitorilor”, cum spunea Vladimirescu…
Aici e confuzia. Ataci exploatatorii și descoperi că sunt evrei; dai în ei, ești antisemit…!!! Confuzie întreținută permanent, prin extrapolare. Căci, așa noțiunea s-a extins în veac: ești de dreapta, ești antisemit!
Aceeași confuzie gravă s-a comis între evrei și comuniști. La spargerea grevei inspirată de victoria bolșevismului din 1917, la Atelierele Nicolina din Iași, când în locul steagului roșu cu secera și ciocanul pe care l-au ars, antigreviștii formați din muncitori și studenți au arborat steagul tricolor. S-a spus că lupta dată e contra bolșevicilor și a bolșevismului care vrea să desființeze „sfânta proprietate privată” și pe Dumnezeu cu credința strămoșească.
Repet, asta era acuza adusă ideologiei bolșevice. Faptul că la vremea aceea, majoritatea comuniștilor erau evrei – proporția s-a menținut până la 23 august 1944 – a născut prin confuzie și juxtapunere ideea că a fi antibolșevic egal cu a fi antisemit. Mai mult, spre a sublinia mai mult aceste nuanțe, pe o linie directă, cu sau fără ele, vremurile lui Eminescu erau, oricum, antisemite…
Pe scurt, să reținem: antisemitismul eminescian nu era decât unul al vremii. Și acela, justificat social și politic.
_____________
LUI EMINESCU…
Căzând spre… Cer,
întru mister,
din ram în ram,
din stea în stea,
Luceafărul călătorea
spre infinitele sfârșituri,
lăsând în urmă multe mituri…
poeme tremurânde-n spațiu
și înfloriri fără nesațiu,
versuri în carne rătăcite,
cu doruri multe, infinite,
cu zări senine, făr’ amurguri,
fecioare rătăcite-n burguri,
și lacuri limpezi de argint,
cu nuferi galbeni în alint,
și împărat și proletar,
venin fatal, dar și nectar
de viață lungă…
să ne-ajungă!
Și-n zboru-i dulce, infailibil,
o cantitate de posibil
– deși, din când în când, ratăm –
ne-asigură că existăm!
Căzând centrifugal spre …Cer,
Luceafărul pluti-n eter,
din ram în ram,
din stea în stea,
și-o somnoroasă păsărea,
din zbor, mesaju’-i prelua
și la ureche-mi ciripea
– mascându-și zbaterea aripei –
că viața ei, a ta și-a mea
e chiar înveșnicirea clipei!
Dumitru Sârghie – Mitif
