D-le director, Dumnezeu pare să se fi născut la Izbiceni. Spuneți-mi dacă spiritul acestor locuri se mai păstrează, actualmente, într-o lume murdară, românească, în care tradiția este călcată în picioare…
Este o întrebare pe cât se simplă, pe atât de complicată. Exact cum ați spus d-voastră, într-o lume în care tradiția este călcată în picioare, aceasta, totuși, mai rezistă la Izbiceni. Nu atât pe cât ar trebui să reziste, pentru că influențele sunt la fel de puternice și aici, ca și-n alte locuri din țară și, mai ales, în mediul urban. Ruralul încă mai are puterea, mai are resurse să lupte cu un nou prost-înțeles. Tradiția supraviețuiește, în primul rând, prin credință, care este factorul principal ce stă de strajă ca un stâlp, biserica fiind pilonul principal în lupta cu chiciul și cu prostul gust. Ne-au năpădit, din toate părțile… De aceea, accentuez partea cu biserica, pentru că omul, prin credință, își păstrează legătura cu pământul, prin rădăcina sănătoasă pe care o are țăranul. Intrinsec, apare problema tradițiilor, pentru că și ele sunt legate de biserică. De asta spun: credința este cea care joacă un rol important în păstrarea tradiției.
Efectiv, la Izbiceni, cum s-a păstrat această tradiție? Concret, ce ați făcut, cum ați putut, cu ce bani s-a mai putut face ceva în această comună?
Greu, pornind de la ideea că tot timpul există loc de mai bine. Probabil că și la Izbiceni există loc de mai bine. Despre orice am discuta, avem o marjă, în care am spune că am putea face mai mult sau mai bine. Centrul Cultural „Tudor Gheorghe” are o armă importantă, fiind aceea a încurajării și a popularizării. Adică, omul să-și dea seama că tradiția și faptul că-și păstrează rădăcina sănătoasă și faptul că păstrează aceste tradiții nu sunt lucruri de rușine. Să conștientizeze că ceea ce face el – omul din Izbiceni – face puțină lume și că ar trebui să fie un exemplu, ca și ceilalți să facă ca el. De aceea, în fiecare an, principalele evenimente în zona tradiției, au rămas de-o importanță majoră. Aș numi aici Iertarea pe petic alb de Florii, Păzitul Fântânilor, Boboteaza, cu păzitul noaptea și Iordănitul, a doua zi. Aceste activități, de-a lungul unui an calendaristic, în programul activității Centrului Cultural, sunt prinse fiecare activitate în parte și premiate. În funcție de bugetul alocat pentru asemenea evenimente, am mers până acolo încât am dat și premii în bani. Anul trecut, de Florii, toate miresele și mirii, de la biserică, după slujbă, au trecut pe la sala Centrului Cultural, unde i-a așteptat destulă lume, unde am dat diplome și o sumă de bani simbolică. Dar, au realizat faptul că e bine ceea ce fac.
Aceste evenimente pe care le-ați păstrat, în limita posibilităților financiare pe care le-ați avut, au fost transmise în conștiința publică?
Atât cât am putut, am încercat propagarea lor pe diverse căi, inclusiv în presa scrisă, audio-vizuală. Am avut, de-a lungul timpului, colaborări foarte importante cu TVR, pentru că am realizat un proiect destul de costisitor, la care a participat și Consiliul Județean, la acea vreme, unde am imortalizat aceste evenimente în filmări, ceea ce nu este puțin lucru. De exemplu, nunta, cum se desfășura o nuntă la Izbiceni, pe vremuri, ce ritualuri erau, anumite lucruri care acum, unele dintre ele, nu se mai fac. Tot atunci, Iertarea pe petic alb. Împreună cu TVR, am realizat aceste filme documentare și chiar acum două săptămâni le-am văzut la Țara Oltului de Jos. Zestrea românilor se cheamă emisiunea, și regulat ele se redifuzează. Spre marea mea surprindere, chiar au cerere, omul fiind curios să vadă ce se întâmplă în viața de la țară.
Am propagat inclusiv în presa județeană și cea centrală. Presa centrală este puțin comercială, uneori. De exemplu, a venit o publicație care căuta senzaționalul în păzitul fântânilor. Dacă se arunca cineva în fântână, pentru ei era mult mai plăcut, pentru că aveau o știre bombă. Tot e bine că au venit până aici și că vin până aici.
Credeți că, în această lume în care credința în Dumnezeu e ținută la o temperatură atât de scăzută, iertați-mă metafora, și în care tradiția este ținută la aceeași temperatură, acțiunile d-voastră vor fi înțelese?
Ca în orice lucru, orice faci în viață te întrebi, la un moment dat, dacă nu era bine să mergi pe calea cealaltă. Încercăm să conștientizăm cât mai multă lume că nu e rău să-ți păstrezi tradițiile. Tradiția îți dă acea scară de valori care încă nu s-a răsturnat. În mediul rural, există încă respectul față de cel mai bătrân, față de cel cu mai multă experiență decât tine. Poate că și de aceea avem mai mult ecou spre zona din partea a doua a vieții, în zona ca vârstă cuprinsă între 40 de ani spre sfârșit, seniorală. Pentru că ei sunt conștienți de acest fapt. Apropo de propagare. Ne servim de presa județeană și avem și noi un post de radio. Spre satisfacția noastră și spre deosebire de celelalte primării sau centre și cămine culturale, noi chiar avem viață culturală în Izbiceni, datorită primăriei, Consiliului Local, primarului, care înțeleg rolul culturii în comunitate. Ca să nu mă îndepărtez prea tare de la ce m-ați întrebat, cu tineretul este mai greu. Este foarte greu să-l convingi că nu e rușinos să îmbraci costumul popular.
La Centrul Cultural, funcționează câteva clase destul de puternice. Avem o clasă de jocuri populare unde, pe lângă faptul că învață să joace jocurile, îi determinăm să-și îmbrace costumul popular, apoi încep să fie mândri. Ieșind la diferite festivități, festivaluri și concursuri, în momentul în care văd că cei în costum popular sunt priviți cu alți ochi, ei devin mândri. Aceste clase, de chitară, de acordeon, de soliști vocali, care nu fac altceva decât să fie niște piloni în lupta contra năpădirii buruienilor din toate părțile.
Sunt bucuros că aud la d-voastră de clase. Poate că ne-ar trebui, la nivel național, o clasă de morală, care să ne reamintească de unde venim și încotro ne îndreptăm.
Ca să se întâmple acest lucru, asta ar trebui, să ne reinventăm un pic. Deoparte de mine gândul să mă fac un filosof național, la ora aceasta, dar peștele de la cap se împute. Un program național, la nivel cultural, de când sunt director, de 18 ani, nu am văzut. Suntem singura zonă unde nu avem o lege, legea așezămintelor culturale este superbă, este mirifică, dar lipsește cu desăvârșire. Nu are un termen de pus în practică. Se spune că se organizează, se face, se drege, așa ar trebui să fie, dar nicăieri nu există un termen să spună că trebuie pus la aplicare până la data cutare… Am mulți colegi din județ care nu sunt așa privilegiați ca mine și care o duc greu, nu se înțeleg cu primarii, pentru că sunt și primari care nu înțeleg rolul culturii într-o comunitate. Nu au bani de curent, cad clădirile pe ei, acela ce să facă? Câtă minte ar avea el, dacă nu are un sprijin material, nu face absolut nimic. Și atunci, buruiana aceea de care discutam, găsește un pământ prielnic.
Centrul Cultural „Tudor Gheorghe” este aproape un unicat în județul Olt. Vă costă mult chestia asta, aduce roade spirituale localității d-voastră?
Este unicul, în mediul rural din județ nu mai există așa ceva. Nouă ne place să credem că sunt și orașe în spatele nostru ca bază materială și ca activitate, care nu au ce avem noi. Cultura nu produce plus valoare, nu este măsurabilă în timp scurt, nu are profit material… Nu e un fier pe care să-l transformi într-o piuliță, să-l luăm cu un leu și să o vindem cu nu știu ce preț. Învățământul în general, cultura în special, este zona unde rezultatele se văd peste timp, prin faptul că omul, plecând într-un mediu urban, își ține atât de semeț capul ridicat, încât cel de la oraș cu care intră, la un moment dat, în discuție, constată că el are găuri în bagajul spiritual, nu cel de la țară. Din punctul meu de vedere, dacă vă referiți la satisfacțiile pe care le am eu ca director, satisfacțiile sunt nemăsurabile în momentul în care vezi în ochiul unui bătrân că ceea ce faci tu este bine. Asta având un nepot de mână și trecând prin fața Centrului Cultural, văzându-și ia pusă la loc de cinste, în fața Centrului. Eu consider că e o satisfacție destul de mare.
Mai aveți modele spirituale în Izbiceni?
Da! Eu zic că, la țară, unde s-a născut și veșnicia, încă mai trăiesc acele modele care ar trebui mult mai popularizate, mult mai îngrijite și puse la loc de cinste, la un loc mult mai vizibil decât sunt puse. Spre bucuria noastră, Izbiceniul încă mai are modele morale, dacă vreți, pentru că nu se poate fără morală în tot ceea ce faci, nu ai cum să exiști ca model dacă nu este un reper moral. Aici intervin tot acele modele, și era normal să fie așa, din jumătatea a doua a vieții. Sunt oameni cerebrali, chiar dacă nu au mai mult de 4 sau 8 clase, dar prin ceea ce fac au un impact major. Și chiar dacă maneaua a pătruns și la noi, ca în orice altă zonă, buruienele sunt, ei sunt cei care, cu săpăliga, îi mai dau la rădăcină și nu le lasă să ne umbrească întru totul.
Dacă ați fi față în față cu ministrul Culturii, mâine dimineață, ce i-ați spune prima dată?
Nu știu ce i-aș spune. Ar fi foarte multe lucruri de spus. Să-și asculte inima, să se ducă, prin inimă, la rădăcina pe care o are, pentru că nu are cum să nu aibă rădăcină undeva la țară. Să facă o vizită la țară și să vadă o femeie cu basma, cu mâinile crăpate și cu fața arată de timp și atunci el nu poate privi în față femeia aceea, decât dacă are gânduri bune. Nu-i reziști, nu te joci cu privirea omului, decât dacă nu ești normal la cap. Și atunci, dacă fiecare ministru ar trece, mai devreme sau mai târziu, și s-ar uita la un bătrân sau la o bătrână, la un moment dat și-ar da seama că nu face îndeajuns pentru sectorul în care lucrează.
Nora Redacției: Interviu al fost luat înainte ca „românul absolut” Kelemen Hunor să fie numit de „maghiarul” Victor Ponta, la Ministerul Culturii.
Dumitru Sârghie
