AcasăOpiniiJustiție originală

Justiție originală

 A făcut carieră sintagma “democrație originală”, lansată în spațiul public de Ion Iliescu, cu referire, bineînțeles, la modul în care se exprimau instituțiile statului. Parte constitutivă a Puterii, împreună cu puterea legislativă și cea executivă, puterea judecătorească, adică justiția, se pare că a ținut morțiș, după 1989, să se situeze deasupra celorlalte, întrecându-le în originalitate.

Până în secolul al XVIII-lea, în Țările Române, judecători erau mai ales dregătorii. Pe lângă atribuțiile lor administrative, aceștia  o îndeplineau și pe aceea de a judeca – o sarcină onorifică, deși nu total dezinteresată, lipsită de caracter profesional. Primul care a încercat să creeze judecătorul de profesie a fost Constantin Mavrocordat. Ca domn al Moldovei, în 1741 el a numit trei foști mari dregători (Ion Neculce, Iordache Dulgherul, Aristah) însărcinându-i ca „la toate trebile și judecățile să fie nelipsiți”, pentru aceasta primind o leafă de 50 de lei pe lună. Pentru a ne da seama de valoarea acestui salariu, menționăm că o pereche de boi mari putea fi cumpărată, pe vremea aceea, cu 20 de lei. De asemenea, o vacă bună de lapte costa 5 lei. Cu o singură leafă, un judecător, în plină epocă fanariotă, putea să cumpere 10 vaci! Deci, de la bun început s-a avut în vedere ca judecătorul să fie bine plătit, pentru ca actul de judecată să fie imparțial. Nu ne mai mirăm, așadar, că astăzi, în țara noastră, magistrații nu numai că sunt cei mai bine plătiți bugetari, dar chiar tind să se situeze deasupra a ceea ce reprezintă rațiunea lor de a fi: legea.

smedescu 549Scăpată precum cățeaua din lanț, justiția românească postdecembristă, refuzând orice jijeu, chiar și pe cel al bunului-simț, s-a repezit pe ulițele democrației originale, lătrând și mușcând în dreapta și-n stânga, sorbind, cu o lăcomie vampirică, sângele celor loviți de nedreptate. Încă din primii ani postdecembriști, corupția din Justiție a atins cote inimaginabile, ceea ce l-a făcut la un moment dat pe un general al Poliției să demisioneze, declarându-și neputința în fața fenomenului. Vă mai amintiți de generalul  Pitulescu, de prin anii ’95-’96, și a lui expresie: „Ce leagă Poliția dezleagă Justiția”?

Sub acoperișul  Justiției au ajuns să-și caute adăpost toate libărcile de prin gunoaiele tranziției românești, atrase de mirosul fetid al clemenței interesate. Ce dacă Poliția îi lega pe infractori? Avea cine să-i dezlege, ajungându-se la situația stranie în care, până la urmă, și Poliția să depună armele.  Așa se face că, lipsită de orice zăgazuri, corupția s-a revărsat în torente în toți acești ani postdecembriști, amenințând să devină o mare de venin la suprafața căreia chipul de înecat al omului de rând să ne apară ca o emblemă a epocii postcomuniste. Un pericol pe care l-au intuit foarte bine forțele politice care au luat Puterea în 2004, propunându-și ca țel principal punerea Justiției pe făgașul Legii. Iar dacă e să găsim măcar o realizare importantă a regimului Băsescu, apoi aceasta se referă tocmai la faptul că Justiția a fost cât de cât decuplată de la comanda politică, iar corupția din sistem a intrat în reflux. Un început timid, care deja  dă multora frisoane, fapt ilustrat de balamucul politic din jurul numirii procurorului general și a noului șef de la DNA. Nu știm pe ulițele cui va alerga Justiția de acum încolo. După cât de originală tinde să rămână în continuare, adică pretinzând să vadă, în pofida faptului că natura ei este să fie oarbă, tare ne este teamă că și de acum încolo și încă pentru mult timp, nouă, celor mulți adică, Dreptatea, tot cu capul spart ni se va arăta.

Constantin Smedescu


- Advertisment -

Most Popular

Recent Comments