Seniorul poet Ion Anuța recidivează spectaculos, cu o nouă carte de poezie, în care ne vorbește despre tragedia nației române, sub cele două steaguri: cel comunist și cel neocomunist, pe care-l tot flutură purtătorii de șosete ai lui Ceaușescu, începând cu 1989 și culminând cu zilele triste pe care le trăim astăzi.
Națiunile sunt niște entități care se interpun între individ și umanitate, fiind trepte în evoluția pentru o umanitate generală.
Pentru poetul octogenar Ion Anuța, națiunea română încorporează în sorgintea sa sufletul național și idealurile cele mai înalte de cultură și civilizație, de omenie, de dreptate, de toate acele însușiri care țin de înaltele scopuri ale umanității.
Noul său volum de poeme patriotice, dar și de altă extracție, sentimentală, de lume și viață, vine în prelungirea volumului să de debut, care a fost primit cu aplauze de către adevărații patrioți ai acestui județ, dar și pieziș de către comuniști și securiști, unii aflați chiar în proximitatea poetului.
Din poeziile sale, reiese un adevăr pe care numai un om de rea credință poate să-l nege: acela că poporul român este prizonierul unor haite politice, care-și construiesc legi pe măsura infracțiunilor pe care ei le comit, în văzul lumii civilizate. Niște clanuri mafiote, care-și votează pensii și venituri uriașe, în timp ce poporul geme sub povara unei politici pustietoare pentru patria română…
Justiția română e copleșită numeric de infractorii din capul statului, iar comuniștii vopsiți, adepți ai „democrației originale”, „Îmbrăcați cu papion și frac, / Cu alură occidentală”, s-au emancipat, ajungând din „hoți de codru, hoți de stat.”
Străvechiul „neam al ginților latine” este în pericol, idealul României Mari este tot mai îndepărtat, cu atâția impostori aflați la butoanele Țării, iar dragostea de moșie și neam a dispărut fatalmente… Istoria României a fost golită de Burebista, de Decebal, de Mihai Unificatorul, de Iancu, de Câmpia Libertății, de Proclamația de la Blaj, de luptele de la Mărășești, Mărăști, Oituz, Plevna, Rahova, Vidin, de actul istoric de la Alba Iulia și de România Mare, de Vasile Goldiș, raportorul hotărârilor de la Alba Iulia, cel care spunea, printre altele: „Teritoriile locuite de români, de la descălecarea lui Traian și până astăzi, au fost teritorii românești. Nu există putere de a suci logica până acolo, că invadările elementelor străine dirijate pe aceste teritorii în chip artificial și prin abuzul de putere al statului, cu scopul desființării noastre naționale, să poată clătina dreptul nostru de proprietate asupra acestor teritorii. Așa ceva ar fi sancționarea dreptului de brutalitate.”
Patriot român, anticomunist și antisecurist, Ion Anuța, slătineanul care a suferit rigorile Securității ceaușiste, abordează curajos, prin poemele sale, teme politice, plângându-și țara și invocând vitejia străbunilor…
„Arde țara-n foc nestins, / N-are cin’ s-o stingă, / E de multă vreme-aprins, / Și-n zadar se strigă, / Alungați fiara hidoasă, / Ce vă stă în drum, / Nu vedeți că țara noastră e făcută scrum? / Arde țara, nu ne pasă, / Cum se-aprind tăciunii, / Cum din gropi încep să iasă, / Speriați, străbunii.” (Arde țara)
Sfatul țării este invadat de șuți și penali, de găști și de impostori, de „hoții timpurilor noi” de cei care au făcut din România o Vale a Plângerii. „Numai lotri-n Sfatul țării, plagiatori și penali, / Asta e elita noastră, găști și nu parlamentari, / Ei au fost și sunt aleșii, pe ei i-a votat norodul, / Țara mea… și-acum ne cântă nouă și ție prohodul.” (Strigătul țării) Sau : „ Nu stau ascunși, sunt la vedere, / Și-n țară ei sunt la putere, /S-au înmulțit, ăsta-i calvarul, / Și nu le-ajunge „cașcavalul” (Hoții timpurilor noi)…
„Ieșiți românii mei la luptă, / Speranța este tot în voi / Și spulberați pegra coruptă, / Luați-vă țara-napoi!”
Drumul către nicăieri, trasat de actuala putere politică post-comunistă este subiectul predilect al acestui slătinean căruia îi pasă de interesul național, căruia îi pasă de prosperitatea aproapelui și departelui său, care nu are nicio sfială a rosti Adevărul, pe care toți îl vedem, dar nu avem curajul să-l afirmăm liberi în Cetate.
Naționalismul său curat nu exclude civilizația occidentală, dimpotrivă aceasta face parte din idealurile sale din totdeauna, însă naționalismul său nu este doar unul rațional geopolitic, ci el ține și de istoria, de sufletul și de destinul poporului român… Un popor căruia nu-i este îngăduit, încă, să-și manifeste pe deplin, așa cum fac, de altfel, și marile națiuni ale lumii (Anglia, SUA, Franța), imperativul național și notele specificului său, pentru a așeza sigiliul între hotarele geografice pe care soarta ni le-a hărăzit.
„Lumea ca o gară de așteptare” este o carte care ne vorbește despre dreptate, despre limbă și naționalitate, despre patrie și neam, noțiuni fundamentale care nu mai sunt demult în patrimoniul poeților noștri „post-moderniști”
„Vedem în fiecare zi, cum merg cuminți încolonați, /Spre DNA, șefi de partide, de senatori, de deputați, / Aceștia sunt aleșii noștri, ce ne conduc de ani și ani, / O haită de bandiți netrebnici, de derbedei și de golani.” (Lumea și-a pierdut busola)
Cu toate acestea, poetul consideră că „Suntem o insulă latină, / Sortiți în timp să rezistăm.” (Ne cer vampirii să-i votăm): „În Răsărit s-aud muscalii, călări pe tanc și-aeroplan, / Dorind să pună iarăși cizma pe pragul sfânt al lui Ștefan, / În Sud, bulgarii sunt tot slavi, nu știm la ce să ne-așteptăm, / Suntem o insulă latină, sortiți în timp să rezistăm!”
Parlamentari penali, incompetenți, semianalfabeți, dar aroganți
au lăsat satul românesc să moară definitiv, i-au jefuit pământurile, pădurile, tradițiile și votul, după ce satul românesc fusese deja mutilat de comuniștii de dinaintea neocomuniștilor de azi. Case pustii, porți ferecate, scaieți, ciulini și bălării, cimitire abandonate, școli fără elevi, în care cântă cucuvelele. Terenuri agricole părăginite… Bătrâni muribuzi, ca niște stafii, în case intrate în pământ, își plâng copiii și nepoții, plecați în țări străine, pentru a-și câștiga pâinea cea de toate zilele. Ăsta e satul românesc „capitalist”.
La oraș, pensionarii sunt în agonie și fac cozi la ajutoare, fiind umiliți în istorie, a câta oară, oare?, după o viață de muncă. Din pensiile lor mizere, nu se trăiește, ci se moare. Învățământul și sănătatea au rămas doar o amintire, atâta timp cât conducătorii țării, de rangul cel mai înalt, siluiesc limba română și se exprimă la nivelul unui copil din clasa Zero, chiar sub nivelul acestuia. Plagiatorii își cumpără doctorate, activând „morișca furtului de țară”, într-un „carusel amețitor”: „Morișca furtului de țară, / E-un carusel amețitor, / Zadarnic DNA-ul cară, / Că alții fură-n urma lor.”
Într-o Românie care și-a pierdut busola, slătineanul nostru, Poetul Ion Anuța, mai crede în „Amurgul hoților de neam” și poate de aceea, în acest volum a inserat și un capitol intitulat „Cugetări despre viață și lume”, în care el se întoarce, nostalgic, în anii tinereții, ai iubirilor fecunde, la iubirile pierdute și pasagere, la doamnele cu „buze catifelate și coapse fine”. Aici, poetul devine pașnic, lasă politica la o parte și ne vorbește despre ireversibilitatea timpului, despre singurătate, despre chipul mamei sale, despre lume, în general, lume pe care-o caracterizează ca fiind o „gară de așteptare”. „Lumea este gara-n care, / Generații trec prin ea, / Este sala de-așteptare, / De-unde vine să ne ia, / Trenul lumilor pierdute, / Trenul lumii de apoi, / Trenul lumilor tăcute, / Fără-ntoarcere-napoi!” (Lumea-i gara de-așteptare)
Ion Anuța, un poet al românismului de pe aceste meleaguri sudice, cultivă, prin scrierile sale, dragostea de neam și țară, virtuțile istorice ale poporului român, precum și valorile fundamentale ale lumii: cinstea, adevărul, dreptatea, credința în Dumnezeu… E mult, e puțin? Posteritatea își va spune, cândva, cuvântul. Felicitări, domnule Ion Anuța!
Dumitru Sârghie
