LUMINĂ DIN LUMINĂ… POEZIA ANEI VĂCĂRAȘU NE SPUNE CĂ NU-I TOTUL PIERDUT…

Din dulcele târg al Ieșilor, semnalizează liric Ana Văcărașu… Poeta cu Doina lui Eminescu în suflet, cea care ne întâmpină pe cale cu metafore sângerânde…

E frumos în sufletul ei… de aceea, duelurile sale cu tristețea și cu neantul se desfășoară cu „săbii mari de crin”, cum ar spune regretatul poet slătinean, Ioan Smedescu. Poemelor din acest volum, dăltuite în vers clasic, nu le lipsesc metafizica și fiorul divin, iar tristețea care-i mușcă „din carne” poetei, le înnobilează, până la urmă, chiar și atunci „Când lumina bate la ferestre-nchise”.

Picăturile de cer care îi cad în suflet îmi confirmă propria-mi teză cu privire la natura divină a poeziei, anume, faptul că Dumnezeu, la facerea lumii și-a susținut teza de doctorat cu și despre propria-i poezie… O poezie a universului omenesc, pe care, după săvârșirea păcatului originar de către Adam și Eva, a lansat-o în eter, iar noi, muritorii de rând, cu aptitudini native creative, o culegem și o rafinăm zilnic prin sita sufletului, așa cum cern căutătorii de aur nisipul care conține prețiosul metal:

Pășind prin poezia Anei Văcărașu, „Pasul tău urma și-o lasă / Valului cu creasta-n spume, / Care-o soarbe ca-ntr-o vrajă / De pe plaja fără nume”. (Pe o plajă fără nume). 

De ce să dai nume unui loc simbolic în care se săvârșesc marile iubiri? Căci, și fără nume, plaja simbolizează iubirea sinceră, netăinuită, care se petrece între cele două universuri surori: Marea și Cerul… Fiindcă, așa cum spunea și  Eminescu în poezia sa, văzută de sus, Marea poate fi confundată cu Cerul, iar Cerul, privit de jos, poate întruchipa Marea cea mare a lui Dumnezeu.

O metaforă remanentă în lirica românească și care nu se uzează niciodată, este, printre altele, „Fântâna de la poartă”, locul atâtor întâlniri miraculoase, fiindcă, nu-i așa?, unda răcoroasă a fântânii poate stinge „doruri și suspine”, poate ameliora focul dragostei care, uneori, capătă accente incandescente…

Fiindcă și portretul celui drag poate simboliza iubirea absolută, poeta desenează chipul iubit, pe o „țarină de suflet” (iată o metaforă autentică), tocmai ca acesta să-i rămână acolo gravat în duh, iar apoi, cu versuri de-o simplitate clasică, originară, să-l cheme: „Vino când răsare luna, / Ia-mă-n brațe și mă suie, / Să pot s-o culeg cu mâna, / De pe cer, ca pe-o gutuie!” (Vino!)

Prinsă fiind „Într-o horă de lumină”, poeta creează, compunându-și și întregindu-și iubirea din himerele trăite cu intensitate: „Te compun din himere, / Sub a cerului luncă…  // …Și-nserarea când vine / Și prin toate-i târziu, / Mi-aș dori, ca și tine, / Praf de stele să fiu…” (Te compun din himere).

Dar poezia se zidește din lumină, susține Ana Văcărașu, fiind, așa cum am teoretizat mai sus, o „răsfrângere de cer” și un leac tămăduitor… Prin poezie plângi și râzi – ne spune poeta -, te trezești cuibărindu-te printre doruri, cauți soarele, grădina, zarea, curcubeul, roua de sub picioare… Renaști din propria cenușă, ca Pasărea Foenix… Te iei la întrecere cu propria-ți umbră, îți satisfaci ochiul flămând de azur: „Cu tine-ating și cer, și stele / De tine-aproape-s printre ele, // Cu tine sufletul se-mbată / De tine, mor nevindecată” (Cu tine, poezie).

Uneori, în poezia Anei Văcărașu, tristețile și regretele se cuibăresc în tăceri… E toamnă, atunci, în sufletul poetei: „E prea devreme, dragă toamnă, / Să te îmbraci în arămiu, / Mai lasă frunza să doinească / Și codrul încă-n verde viu” (E prea devreme, toamnă). Aici, în aceste nostalgice versuri, poeta deplânge efemeritatea vieții, pașii lumii în „marea trecere” blagiană, întomnarea vieții înainte de timp… E toamnă totală în toată ființa sa: „Și fructele din pomi, durute, cad pe mine, / Cocorii bat din aripi, pierduți printre suspine (În mine-i toamnă), iar „Nucile, toate-s bete și… verzi de supărare, / Rup straiele pe ele ca să-și arate chipul” (Leneșă toamnă).

În versuri memorabile și profunde respirări lirice, în căutarea propriului sens, poeta Ana Văcărașu se întreabă retoric: „Doamne, ce-s eu?”.  Trebuie să recunoască dragii noștri cititori, că răspunsul la această întrebare este foarte greu pentru orice poet, chiar și pentru cel care are Premiul Nobel… Poate fi ea „visul unei flori ce doarme în lumină” sau „praful stelei ce-a căzut în neființă”? Poate fi plâns, floare de măr, chiar mărul însuși, strigare sau dorință: „Sunt plânsul după rai, din mărul din grădină, / Ori geamătul din gheara ce râcâie-a dorință?” // „Ce sunt, când mă rănește și frunza care cade”? Poate fi propria umbră care-și „bea lumina”? Poate fi Ana Meșterului Manole, să se lase dorită și zidită „Piatră de-ndreptar, / La picior de-altar”?

Greu de răspuns la toate aceste întrebări adresate propriei ființe și, parafrazându-l pe Heidegger, cel care a spus despre ființă că „e o fugă înaintea cuvintelor”, aș putea spune că fuga poetei Ana Văcărașu, aceea de a-și răspunde sieși la întrebările retorice despre sine, este una nobilă și salutară. Ea lasă cititorului posibilitatea să-i răspundă după ce va citi acest cochet volum de poeme, la toate întrebările care bântuie prin versurile sale.

Uneori, ca să nu urle de disperările vremurilor noastre, poeta se joacă printre sunete, abordând un stil aliterativ de genul: „Sinele se sacrifică / Spre singur sau sfânt suiș”(…) // „Singur sub stele scăpat, / Suflul serii sobru suie, / Scrieri sfinte simulează, / Se spășește, se supune, sângerează…” (Tautogramă).

Pentru poetă, iubirea-i o „Minune cu ochi cuminți” pe care o așteaptă „pe coama unui gând”, atunci când ochii îi „înoată-n răsărituri”, rugând-o s-o îmbrace ca vara, „cu verdeață”, gândurile ei fiind uneori ca niște frunze sângerii „Răzlețite spre niciunde” (Gânduri frunze).

Și… ca să nu se prăbușească în abis, se adresează lui Dumnezeu: „Încă mai e vreme de întins aripa, /  Cât nisipu-și curge prin clepsidră clipa… // Mai e vreme, Doamne, să pot ’cumpăra’, / Un pogon de iarbă, în grădina Ta?” (Mai e vreme…).

Iată, oameni buni, versuri care ne desfată, ne pun pe gânduri cu privire la eul și la iubirile noastre, versuri izvorâte dintr-o viziune subiectivă, așa cum sunt de fapt versurile adevărate, cele care conțin, cum spuneam, fiorul transcendenței divine. Așa cum ne dăm seama încă din titlul acestui volum, Ana Văcărașu își pune inima pe masă, la vedere. O inimă de poet, numai bună să fie primită de către Măria Sa Cititorul, în căușul palmei sale…

Lumină din lumină, poezia Anei Văcărașu ne spune că nu-i totul pierdut:

„DIN LUMINĂ

Tot ce-i sfânt în astă lume,
plămădeală-i de Lumină,
pâine coaptă-n palme sfinte
între îngerii din rai…

Chei de aur ne descuie
porți de ceruri peste gând,
pașii noștri prin mistere,
lutul vieții frământând,
trec bătând aceeași cale,
fără vreun deznodământ.

Noi,… solfegii fără sunet,
așteptând cheia divină,
să deschidă portativul
pentru sunet și lumină”.

Felicitări, Ana Văcărașu!

Dumitru SÎRGHIE