Recent, la invitația muzicianului de excepție, Mircea Suchici, am fost invitat la o seară de muzică și poezie, dedicată Unirii Principatelor Române, la „Asociația franceză” din Craiova. A fost o seară de neuitat, chit că a trebuit să respectăm „la milimetru” restricțiile impuse de lege, în privința Coronavirusului. Acolo, printre altele, m-am reîntâlnit cu Dodo Niță, celebrul critic de benzi desenate, originar din Clocociovul Slatinei, cu mai vechi cunoștințe posesoare de haruri artistice, dar am întâlnit și o tânără studentă la filosofie, Andreea Negoianu, care cu o mare timiditate și sființă, mi-a dăruit primul ei volum de poezie, intitulat „Revoltă pentru liniște”, apărut la Craiova, în anul 2020, la Editura „Autograf MJM”.
În această carte, în care domină proza lirică, spiritul se desfată în concordanță cu ideile tinerei autoare. Absurd și sublim, onestitate, lumină obscură, căutare de sine, paradox, intuiții și jocuri ale minții… iată esența unei scrieri de debut, care promite mult. Cândva, Nichita spunea: „Cuvântul este locul existenței!” Andreea spune: „Caietul îmi e scena, cuvintele sunt scenariul, iar cititorii singurii spectatori.”
Într-o tensiune a imaginarului, poeta noastră jonglează relativ ușor cu idei și viziuni, prefigurând un solilocviu existențial care te încântă la lectură… „Închid ochii și tot ce-mi doresc e ca [un duh] cineva să mă întoarcă de unde am venit: unde nu văd, nu aud, nu sunt și nu trăiesc nimic”. E aici, dragi cititori, un gol, un hiatus al trăirii, un delir liric, autoarea colindând „prin visul din timpul nopții”, care a fost întotdeauna mai greu de suportat decât visul din timpul zilei. Ea descoperă , pas cu pas, seriosul, gravul și excepționalul vieții, spunând răspicat: „Aleg să trăiesc în afara acestei îmbulzeli și să-mi notez ideile într-o manieră doar de mine înțeleasă.”
De ce atâta dorință de izolare de lumea aceasta nebună, nebună, nebună, din partea unei tinere studente, aflate la incandescența vieții intelectuale și spirituale? Pentru că, spune ea, lumea „e o construcție bătrână, încă locuită, ce suferă de o cangrenă după fiecare suflet ce pleacă din această existență.”
Autoarea cărții se află în căutarea unui sens, încercând să se descopere mai întâi pe sine. Ce lasă viața, în urma ei? „Un depozit a ceea ce ar putea însemna ea în adevăratul ei sens.” Andreea aspiră la performanța de a determina timpul în raport cu societatea, materia cu arta, însă când își ea inima-n dinți, să se uite cu adevărat la viață, se dezmeticește: „Când am avut curajul să mă uit, m-am văzut pe mine!” Ea, cea care nu a vrut să se lase păcălită „de fiecare deschizătură de lumină”, jonglează cu umbrele, cu lumina pală și, mai ales, cu penumbra. Vrea să determine indeterminabilul și pipăie orizontul: „O lume de dinaintea lui (a Universului – n.r.!) în care timpul nu a fost niciodată perceput”. „Poemul din vis” al Andreei ne aduce aminte de „Omul din Vis”, nuvela lui Cezar Petrescu, autoarea vădind o ușurință luminoasă de a mânui cuvintele și conceptele: „Într-o încăpere de nicăieri, / Se auzeau zgomotele unui timp trecut”. Sau: „Nu am vrut să mă las păcălită de fiecare deschizătură de lumină”. Preferă să rămână în imaterialitatea umbrei, care-i stimulează gândul și miracolele existenței: „… ajungeam în acea tăcere, uitam că târam după mine tot haosul dinlăuntrul meu”.
Neliniștea unui scriitor nu este dependentă de un loc anume, ea vine după tine oriunde te-ai afla, chiar și „Dincolo de timp”. „Dăruiește-te cu totul propriei frici, iar ea te va găzdui în cea mai intensă liniște!”, ne spune Andreea, versurile sale trecând ușor de la un univers la altul, ea afirmând despre oameni că sunt „victime ale acestui pământ”, trimise în lume din neant „să ne mânjim trupurile, după luptele dintre noi și cu noi înșine”.
Totul se învârte în jurul misterului existențial, cu grele și misterioase semne, care ne spun că omul este o ființă singuratică, în imensitatea pericolelor vieții, o viață în care „perfectul este conceput ca defect, iar defectul ca perfecțiune”. „Eram cea care nu înțelegea de ce fiecare ființă umană depindea de un cronometru ce indica doar niște cifre banale!” Aceste rânduri ne amintesc de ideea că un ceas care merge și unul care stă pot arăta de două ori, în 24 de oare, ora exactă.
Cartea este o meditație tulburată de inefabilul și miracolele existenței, în care, pe lângă lucruri înspăimântătoare, au loc și niște suavități de genul: „Sunt aici dansând cu ielele, / Lângă același lac. / În aceeași rochie”. (Fata din fața oglinzilor)
Viața omului e o călătorie, mai lungă sau mai scurtă, o călătorie năucă, fără destinație: „Știu unde mă urc, dar nu știu unde cobor.”
„Sub cerul gravid de stele”, cum ar spune Nichita Stănescu, Andreea Negoianu, aflată în căutarea propriului eu, pare a avea un traseu literar și filosofic prestigios, în această „Bănie a spiritului” – ca să numim așa Municipiul Craiova, capitala Județului Dolj.
Și cum să nu crezi în viitorul ei strălucitor, atunci când scrie așa: „Lasă-mă să-ți fiu ce nu am avut curajul să-ți arăt și să devin cine trebuia să fiu de la început”, căci, altfel, „Spre ce loc ai alerga, unde te-ai ascunde și unde-ai mai dansa?!”
Felicitări, Andreea Negoianu!
Dumitru Sârghie-Mitif
